Zilele conjunctivului
Gândire și rugăciune
Milioanele de persoane în fața televizorului pentru Papă și rozariu semnalează nevoia de a ne ruga, care poate era considerată depășită. Dar ce înseamnă să te rogi? În 1916 Wittgenstein era pe Frontul de Est al Primului Război Mondial în timp ce se dezlănțuia cel mai mare atac inamic, așa-numita ofensivă Brusilov. Pe fondul pierderilor foarte mari, acțiunea sa a fost de o anumită importanță, având în vedere că la 1 iunie a fost promovat caporal și pe 4 decorat. Câteva zile mai târziu, pe data de 11, cel care va deveni unul dintre cei mai mari logicieni și filosofi ai secolului XX, scria: „Sensul vieții, adică sensul lumii, îl putem numi Dumnezeu… Să te rogi înseamnă să te gândești la sensul vieții”. În tranșeele frontului, între sânge și murdărie, Wittgenstein se ruga gândindu-se la sensul vieții…
Dar să te rogi înseamnă într-adevăr să te gândești la sensul vieții? A se ruga[1] vine de la verbul latin precari din care și adjectivul „precar”. Și anume: cei care nu au probleme nu se roagă, cei care sunt în precaritate se roagă. Cuvintele nu mint. La rândul său, etimologia verbului a gândi[2] vine de la verbul a cântări, a avea greutate[3]: cei care gândesc cântăresc, pun în balanță, ponderează, dau o greutate realității.
Ce greutate are realitatea? Să luăm natura care în aceste zile ne arată fața sa teribilă: ce greutate are? A ne întreba acest lucru înseamnă a face din minte o balanță care ponderează diferitele argumente în favoarea sensului sau non-sensului naturii, a faptului de a fi mamă sau mamă vitregă. Același lucru este valabil pentru viață, moarte, iubire, frumusețe, drept, divin și cine știe ce altceva: ce greutate au toate aceste lucruri? Și ce greutate să le dăm în existența noastră? A ne pune aceste întrebări înseamnă a gândi, a ne gândi la sensul vieții. Dar atunci de ce scria Wittgenstein că „a te ruga” înseamnă să te gândești la sensul vieții?
Rigoarea gândirii impune ca argumentele individuale să fie evaluate în mod obiectiv, fără să ne dezechilibrăm în favoarea binelui sau răului, ci mai degrabă să ne plasăm „dincolo de bine și de rău”. Dar noi nu suntem doar gândire rece: suntem și pasiune, dorință, voință. Și când se afirmă în noi această dimensiune caldă, gândirea nu mai este pură, ci devine părtinitoare, este de partea cuiva, devine partizană. Cei care se roagă sunt partizani ai realității: ai sensului și ai încărcăturii sale pozitive. Dacă mintea celui care gândește este o balanță care cântărește în echilibru perfect, mintea celui care gândind se roagă este o balanță dezechilibrată în favoarea binelui față de rău, a vieții față de moarte, a sensului față de absurd.
De aceea rugăciunea este la conjunctiv. Dacă ar fi gândire pură, ar fi la indicativ, așa cum Emanuele Severino retranscria Tatăl nostru: „Tatăl nostru care ești în ceruri, este sfințit numele tău, vine împărăția ta, se face voința ta…”. Dar rugăciunea lui Isus este la conjunctiv, un mod verbal care nu se limitează să indice, ci vrea să lege împreună, să unească ceea ce nu este unit. Ce nu este unit? Voința lui Dumnezeu și starea lumii. Lumea în libertatea ei de multe ori nu reflectă voința lui Dumnezeu și din acest motiv Isus ne-a învățat să ne rugăm la conjunctiv: „Să vină împărăția ta, să se împlinească voința ta…”. Indicativul este neutru, conjunctivul este partizan.
Eu cred că astăzi, când suntem atât de separați încât nici măcar nu ne mai putem strânge mâinile, cu toții avem o mare nevoie de a ne simți uniți, de a experimenta forța conjunctivă a gândirii care se roagă, adică de a milita în favoarea binelui. Acestea sunt zilele conjunctivului.
Rugăciunea poate fi adresată unui Dumnezeu[4] sau unei Zeițe, unui sfânt sau unui înțelept, unui munte sau misterului tăcut din spatele stelelor. Poate fi făcută din cuvinte sau tăceri. Poate fi religioasă sau laică. În toate formele sale se manifestă ca o forță conjunctivă. Și noi avem o nevoie imensă de a fi uniți pentru a înclina talerul țării noastre iubite în favoarea sănătății, armoniei, unității. Pentru că adevărata diferență, spunea Norberto Bobbio și repeta cardinalul Carlo Maria Martini, nu este între cei care cred și cei care nu cred, ci între cei care gândesc și cei care nu gândesc. A ne ruga înseamnă a ne gândi la sensul vieții, astfel încât să vină, să se împlinească, în orice mod suntem capabili. După cum a intuit Wittgenstein cu un secol în urmă.
Vito Mancuso, Repubblica, 3 aprilie 2020
Sursa: Vito Mancuso
[4] ⇑ În limba italiană Dumnezeu și Zeu se spune cu același cuvânt.
