Zborul filosofic

Un zbor filosofic pentru a descoperi vocea emoției vitale

Text pentru Festivalul Internațional de Literatură din Roma, joi, 22 iulie 2021

«Imaginați-vă că priviți planeta noastră de sus și contemplați tot ce se întâmplă acolo. Imaginați-vă că sunteți ființe cerești, stelare, hiperuranice. Și întrebați-vă dacă, putând să alegeți, ați participa sau nu la lunga călătorie numită viață, pe care o duceți aici, pe Pământ. Sau dacă ați prefera să rămâneți acolo sus, feriți de sângele istoriei».

Imaginați-vă că priviți planeta noastră de sus și contemplați tot ce se întâmplă acolo. Adică pregătiți-vă să efectuați experimentul de gândire numit „zbor filosofic”, un exercițiu foarte practicat de antici, printre care Lucrețiu și Cicero, reluat în Evul Mediu de Dante, în Renaștere de Giordano Bruno și a cărui reprezentare cea mai populară este Volare (Să zbor), hitul italian probabil cel mai faimos din lume.

Natura lucrurilor

Să începem cu Lucrețiu. La începutul celei de-a treia cărți a poemului său despre natură, în partea care conține lauda necondiționată a lui Epicur, el se adresează anticului filosof grec și scrie că datorită gândirii sale ajunge acum să vadă natura autentică a lucrurilor, rerum natura, o viziune veridică grație căreia «terorile sufletului fug, zidurile lumii se dărâmă, văd lucrurile desfășurându-se prin tot golul», astfel încât imediat după aceea, sprijinindu-se pe puterea gândului, mintea lui își ia zborul: «Pământul nu mă împiedică să discern tot ce se petrece sub picioarele mele, acolo jos, prin gol»; iar inima lui începe să bată cu un sentiment nou: «Pentru aceste lucruri mă cuprinde o anumită plăcere divină și un fior» (Titus Lucretius Carus, De rerum natura, cartea a III-a, versurile 16-17 și 26-29).

De la Cicero la Dante

Acum să-l luăm pe Cicero. Spre sfârșitul lucrării sale despre stat, De re publica (Despre lucrurile publice), se află pasajul cunoscut sub numele de Somnium Scipionis (Visul lui Scipio) în care el își imaginează că Scipio Emilianul este răpit în cer în timpul somnului său și plasat într-un punct al spațiului infinit în care îl întâlnește mai întâi pe strămoșul său, Scipio Africanul (învingătorul invadatorului Hanibal, cu al cărui coif Italia «și-a încununat capul» în timpul Risorgimentului), și apoi vede planeta noastră, sesizând cu durere micimea ei și dimensiunea încă și mai mică, aproape deprimantă, a domeniilor Romei.

Iată cuvintele pe care Cicero îl face pe Scipio să pronunțe: «De aici eu contemplam universul, de asemenea și celelalte corpuri cerești îmi apăreau de o strălucire minunată. Existau stele pe care noi de pe Pământ nu le-am văzut niciodată, iar dimensiunea tuturor era de așa natură încât nici măcar nu ne-am imaginat vreodată (…) Pământul mi s-a părut atât de mic încât am simțit durere pentru imperiul nostru, cu care noi ajungem să atingem, s-ar putea spune, doar un punct al acestuia» (Cicero, De re publica, VI, 16).

Dante se mișcă pe aceeași linie. Ajuns în constelația Gemenilor, el contemplă sistemul planetar compus din cele șapte planete cunoscute pe atunci și cele șapte sfere aferente formate din orbitele lor în jurul Pământului și, văzând micimea globului terestru și «vil sembiante» al său, zâmbește amarnic, considerând că cea mai bună filozofie este aceea care atribuie cea mai mică importanță planetei noastre și că este cu adevărat înțelept oricine își îndreaptă atenția nu către Pământ, ci spre cer. Iată cuvintele sale: «Col viso ritornai per tutte quante / le sette spere, e vidi questo globo / tal ch’io sorrisi del suo vil sembiante; / e quel consiglio per migliorare approbo / che l’ha per meno; e chi ad altro pensa / chiamar si punte veramente probo»[1]. În același cânt Dante prezintă la mică distanță faimoasa descriere a Pământului ca un mic pat de flori plin de ferocitate: «L’aiuola che ci fa tanto feroci / volgendom’io con li etterni Gemelli, / tutta m’apparve da’ colli a le foci»[2] Dante, Paradiso, cântul al XXII-a, versurile 133-138 și 151-153).

Sentiment pozitiv

Giordano Bruno, pe de altă parte, manifestă un sentiment diferit al naturii, mult mai pozitiv, mai vesel, chiar entuziast și poate din acest motiv, după ce a călătorit în prima persoană printre spațiile infinite, intenționează să îi facă și pe cititori să călătorească cu el. El a îmbrățișat teoria copernicană care dărâmase naivul geocentrism biblic și ptolemaic, dar apoi a radicalizat-o ulterior, depășind chiar heliocentrismul și anunțând «universul infinit și lumile neîntrecute» (Opere italiane, II, p.10), pentru a ajunge, într-una dintre cele mai recente lucrări ale sale, să-i adreseze cititorului invitația să urce în cer și să obțină o «adevărată contemplare a lumii». Iată cuvintele adresate fiecăruia dintre noi: «Hai, așadar, urcă, te voi duce pe Lună: dispune-ți simțurile așa cum eu îmi dispun aripile rațiunii; haide, mergi înainte liniștit, urmează o călăuză sigură (…) imaginea adevăratei și ilustrei ordini a naturii sunt pentru tine, cel nesigur, ghid și te vor conduce la loc sigur» (Giordano Bruno, De immenso, 1591) .

Textul piesei Volare continuă pe această linie optimistă exprimând același sentiment pozitiv, pentru că și aici zborul visător în spațiul infinit, departe de a stârni teamă sau groază, este sursă de fericire, ba chiar de o dulceață specială: «Penso che un sogno così non ritorni mai più, Mi dipingevo le mani e la faccia di blu / Poi d’improvviso venivo dal vento rapito / E incominciavo a volare nel cielo infinito / Volare oh, oh / Cantare oh, oh, oh, oh, Nel blu dipinto di blu / Felice di stare lassù / E volavo, volavo felice più in alto del sole / Ed ancora più su / Mentre il mondo pian piano spariva lontano laggiù / Una musica dolce suonava soltanto per me / Volare oh, oh / Cantare oh, oh, oh, oh / Nel blu dipinto di blu / Felice di stare lassù»[3].

Imaginați-vă dacă

Acum voi sunteți acolo sus, mai mult sau mai puțin acolo unde a ajuns Lucrețiu, sau dacă preferați, Scipio, sau unde ar fi vrut să vă ducă Giordano Bruno, sau unde a zburat Modugno și încă ne face să zburăm pe mulți dintre noi. Dar nu ați ajuns acolo, așa cum li s-a întâmplat strămoșilor cu imaginația și așa cum li se întâmplă cu adevărat astronauților în zilele noastre; nu, voi ați fost mereu acolo sus, e casa voastră acolo sus. Nu sunteți ființe terestre, sunteți ființe cerești, stelare, hiperuranice. Și, imaginându-vă în această condiție, întrebați-vă acum dacă, putând să alegeți, ați participa sau nu la lunga călătorie numită viață sau chiar existență pe care o duceți acum pe Pământ.

Presupuneți că puteți alege și perioada: epoca de piatră, epoca fierului, secolul I, secolul XXI, înainte de Cristos, după Cristos, înainte de Hegiră, după Hegiră, înainte de întemeierea Romei, ab Urbe condita, pe scurt, epoca pe care o preferați, calculată în felul în care preferați, nu are importanță dacă alegeți un mod sau altul în ceea ce privește posibilitatea de a experimenta aroma vieții. Alegeți și locul, dacă este același care vă găzduiește acum sau unul diferit, dar vă rog să vă puneți întrebarea dacă, putând alege, ați hotărî să participați sau nu la condiția umană.

De acolo sus vedeți spectacolul vieții și al ființelor vii care are loc aici pe Pământ. Sunteți în prezența acestei infinite pătimiri, despre care nimeni nu poate spune cu certitudine care îi este sensul și dacă există vreunul, și anume dacă are sens sau este lipsită de sens, dacă este veridică sau înșelătoare. Știm cu siguranță că este frumoasă, dar și foarte dureroasă, adică este desfășurarea unei pozitivități care izvorăște clipă de clipă dintr-un proces înspăimântător și incontrolabil definit de Hegel în Fenomenologia spiritului ca «muncă imensă a negativului». Și acum vi se oferă posibilitatea de a alege dacă să experimentați această pătimire pe pielea voastră sau să rămâneți liniștiți acolo sus. Iar voi, ce faceți?

Din cele mai vechi timpuri știm că planeta noastră și steaua numită Soare, care face posibilă viața pe aceasta, fac parte dintr-un ansamblu mult mai mare de stele care, datorită albescenței sale pe cerul nopții, a fost numit de către antici pornind de la lapte, deoarece galaxie, așa cum se știe, vine din gala, în greacă „lapte”, din care „Calea Lactee” (și trebuie să spun că mi se pare foarte frumoasă această origine terestră a numelor sistemelor cerești).

Miliardele de galaxii

De câteva secole știm că planeta noastră se învârte în jurul Soarelui și nu invers, așa cum susțin Biblia și sistemul ptolemaic; acest lucru l-a stabilit Copernic cu lucrarea De revolutionibus orbium coelestium (literalmente Despre răsturnările lumilor cerești, tradusă de obicei Despre revoluțiile sferelor cerești), lucrare pe care autorul a publicat-o cu prudență în 1543 la Nürnberg, pe patul de moarte și pe pământ protestant pentru a evita problemele cu Inchiziția catolică, și devenită un fond de cunoștințe comune și nu fără unele victime, printre care arderea pe rug a lui Giordano Bruno (Roma, Campo dei Fiori 17 februarie 1600) și abjurarea lui Galileo (Roma, Santa Maria sopra Minerva, 22 iunie 1633), evenimente tragice care au declanșat decăderea culturală și civilă a țării noastre în care aceasta încă se luptă.

De câteva decenii știm că galaxia noastră este doar una dintre multe altele, al căror număr total este estimat nu în sute, nu în mii și nici măcar în milioane, ci în miliarde de unități: astrofizicienii spun că există aproximativ o sută de miliarde de galaxii, fiecare dintre ele găzduind câteva miliarde de stele în interiorul lor. Este vorba de dimensiuni care pentru mintea noastră sunt complet de neconceput, în fața cărora uimirea lui Scipio relatată de Cicero nu poate decât să se evapore, credința lui Dante într-un cosmos rațional mișcat de iubire suferă lovituri grele și poate chiar și fericirea fără griji cântată de Modugno începe să se clatine.

Dar să revenim la subiect: voi sunteți cetățeni de acolo sus, ai unui loc liniștit în acea întindere de galaxii și cineva vă propune să coborâți aici, pe această minusculă planetă comparată cu o mică suprafață de teren care ne face răi și violenți («patul de flori care ne face atât de feroce»): ce faceți, acceptați? Vă înscrieți pentru călătoria pe care o ipotetică agenție turistică intergalactică ar numi-o „Planeta Pământ și condiția umană”? O călătorie care durează o viață întreagă? Și pe parcursul căreia mâncarea și cazarea, cu excepția câtorva privilegiați, nu sunt incluse, ci trebuie să le procurați singuri pe teren? Sau ați prefera să rămâneți acolo sus, liniștiți, feriți de sângele istoriei, fără griji cu privire la mâncare și cazare, la selecție naturală și selecție economică, la diverse boli și o moarte sigură?

Scenarii paradisiace

De altfel, dacă vreți chiar să călătoriți, ar exista destinații mai sigure și mai relaxante decât pe Pământ. De exemplu, ați putea alege să aterizați direct în Paradisul catolic, a cărui stare de viață se caracterizează printr-o condiție numită visio Dei beatifica („viziunea beatifică a lui Dumnezeu”) și astfel să petreceți tot timpul în contemplarea celui veșnic, lăudându-l și cântând gloriile sale, în vecii vecilor, și să vă regăsiți fericiți alături de alți fericiți, în splendida companie a persoanelor excelente, deși toți fixați la locul lor și la o distanță cuvenită unii de ceilalți în cadrul unei scenografii care se anunță a fi în mod amenințător asemănătoare cu o infinită liturghie cântată.

Altcineva în schimb ar putea prefera Paradisul islamic în care perspectiva promite să fie mult mai plăcut animată, cel puțin pentru ființele umane de sex masculin, fiecare dintre care va avea la dispoziție fete frumoase întotdeauna gata să-i satisfacă dorințele (în mod firesc, o cititoare s-ar putea întreba în clipa aceasta ce ar face ea în Paradisul islamic și cu siguranță doctorii musulmani sunt gata să ofere cele mai bune și mai liniștitoare explicații).

Alte religii vorbesc despre scenarii paradisiace diferite, dar eu cred că cel mai înțelept a fost Buddha, care înțelegea că minții umane nu îi este dat să conceapă așa-numita viață de apoi și, prin urmare, nu vorbea despre aceasta decât pentru explicații prin conceptul de nirvana, literalmente „non-suflare” (deci „extincția suflului vital”). El punea în acțiune ceea ce Wittgenstein ar fi afirmat icastic cu câteva secole mai târziu: «Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să tăcem» (Ludwing Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, 7, 1921).

A gândi viața

Dar mă abat de la subiect și revin la dezbatere întrebându-vă pentru ultima oară dacă, putând să priviți Pământul de sus și văzând tot ce se întâmplă acolo, ați decide să vă întrupați asumând condiția umană sau nu.

«Gândirea, atunci când este autentică, este gândire a vieții», am învățat de la un mare teolog al secolului al XX-lea, Karl Barth, care adăuga că numai în acest caz, adică numai în măsura în care provine din viață, gândirea poate fi propusă ca «gândire a lui Dumnezeu», ca teologie (Karl Barth, Epistola către romani). A gândi viața și a-l gândi pe Dumnezeu sunt, prin urmare, același lucru, iar dacă eu m-am distanțat de mult de creștinismul oficial, a fost pentru că l-am găsit incapabil să surprindă realitatea vieții cu autenticitate.

Dar ce înseamnă să gândim viața? Înseamnă să ne supunem presiunii existenței și să ne lăsăm imprimați. Iar într-un al doilea moment înseamnă să exprimăm prin cuvinte (sau prin muzică, pictură, cinematografie sau altele) rezultatul presiunii sale asupra noastră și în interiorul nostru. Dar dacă în fața existenței nu există o dispoziție inocentă, lipsită de pre-înțelegeri ideologice și de presupoziții dogmatice; dacă nu ne abandonăm aproape la limita naivității revelației vieții fără să avem nimic de apărat; dacă nu ne lăsăm imprimați total de viață în același mod ca o foaie goală atunci când este tipărită, sau s-ar putea spune presată, având în vedere că presa era instrumentul original al tipografiilor; dacă nu există în primul rând acest moment necontaminat al pătimirii în sensul inițial al recepției pasive, atunci este inevitabil ca toate expresiile ulterioare să rezulte în mod necesar scontate, ca să nu spun artificiale și în cele din urmă false. Nu vor fi rapoarte de experiențe, ci declarații ideologice; nu vor fi mărturii, ci mărturisiri doctrinale; nu vor fi voci ale celor care își spun propriile cuvinte, ci expresii ale celor care vorbesc în numele altora devenind purtători de cuvânt, purtători ai vocii patronului (pentru a relua titlul albumului de neuitat al lui Franco Battiato).

Dacă în schimb ne expunem integral presiunii existenței, expresiile de gândire ulterioare vor proveni din experiențe la persoana întâi și, prin urmare, vor rezulta autentice. Ele vor putea fi și imperfecte, chiar și în mod obiectiv greșite, dar oricum vor fi întotdeauna veridice, autentice, inspirate, deci în slujba vieții și generatoare de sănătate psihică. Cine vorbește scoțând din sine ceea ce spune, fără să-și facă griji să fie în concordanță cu structura socială căreia îi aparține, oricare ar fi aceasta (partid, mișcare, companie, biserică, grup de prieteni…), dă mărturie despre experiența care provine din contactul direct cu viața și în acest fel gândirea sa dobândește o „sorgivitate” cu totul proprie: este vocea emoției sale vitale. Iar emoția mea vitală mă face să spun că dacă aș fi acolo sus și cineva m-ar întreba dacă aș vrea vreodată să cobor aici pentru a-mi asuma condiția umană, eu, fără prea multe ezitări, aș răspunde da.

Vito Mancuso, teolog, Domani, 21 iulie 2021

Sursa: Vito Mancuso

Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor la Masterul în Meditație și Neuroștiințe de la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti 2021. Printre celelalte lucrări ale sale: I quattro maestri (Cei patru maeștri), Garzanti 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și teama) (2020), La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni) ( 2019), La via della bellezza (Calea frumuseții) (2018), Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi) (2017), Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi) (2016), Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui) (2015), Questa vita (Această viață) (2015), Io amo (Eu iubesc) (2014), La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus) (2014), Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne determină să iubim) (2013), Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație) (2013), Obbedienza e libertà (Supunere și libertate) (2012), Io e Dio (Eu și Dumnezeu) (2011), La vita autentica (Viața autentică) (2009), Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui) (2009), L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său) (2007), Hegel teologo (Teologul Hegel) (1996 și 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi. În Germania a fost publicată o monografie despre el: Essentials of Catholic Radicalism. An Introduction to the Lay Theology of Vito Mancuso, Frankfurt am Main 2011 (Elementele esențiale ale radicalismului catolic. O introducere în teologia laică a lui Vito Mancuso, Frankfurt pe Main 2011).

[1] ⇑ «Cu fața mea m-am întors la toate / cele șapte sfere și am văzut acest glob / atât de mic încât am zâmbit la aspectul său umil; / și aprob judecata celor care consideră / că este un lucru mic; iar cel care își îndreaptă gândurile către altceva / poate fi cu adevărat definit ca un om virtuos». Traducere liberă.

[2] ⇑ «Micul Pământ care ne face atât de feroce / pe măsură ce mă roteam împreună cu eterna constelație a Gemenilor, / mi-a apărut în întregime din munți până-n văi». Traducere liberă.

[3] ⇑ «Eu cred că visul acesta nu va mai reveni niciodată, Îmi pictam mâinile și fața-n albastru / Apoi dintr-odată m-a răpit vântul / Și am început să zbor spre cerul infinit / Să zbor oh, oh / Să cânt oh, oh, oh, oh, Albastrul, pictat în albastru / Fericit că sunt acolo, sus / Să zbor, să zbor fericit mai sus decât soarele / Și chiar mai sus / În timp ce lumea dispărea încet, acolo jos / O muzică dulce răsuna doar pentru mine / Să zbor oh, oh / Să cânt oh, oh, oh, oh / Albastrul, pictat în albastru / Fericit că sunt acolo, sus». Traducere liberă.