Versete periculoase

Se afirmă tot mai des în societate și în Biserică expresii precum valori nenegociabile… toleranță zero… a elimina pe toți, termeni care aparțin structurilor de putere care se apără pe ele însele, dar care sunt străine de mesajul evangheliei, vestea cea bună pe care credincioșii au sarcina de a o trăi și vesti.

Orice putere, când se simte amenințată, ridică bariere defensive, face referire la ordine, disciplină și supunere. Dar Biserica, care nu trebuie în niciun fel să se asemene structurilor de putere existente, nu poate în niciun caz să emuleze limbajul și metodele societății.

Cu privire la aceasta Isus a fost foarte clar și chiar sever, iar discipolilor, mânați de ambiție și vanitate, le-a spus: «Voi știți că cei care conduc popoarele le domină și mai-marii lor le asupresc», iar după această afirmație, cu siguranță deloc măgulitoare față de conducători, i-a avertizat pe ucenicii săi să nu-i imite în niciun fel pe cei puternici: «Între voi să nu fie așa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul vostru și cine vrea să fie primul între voi să fie sclavul vostru» (Mt 20,25-27).

Împărăția lui Dumnezeu, pe care Isus a venit să o vestească și să o inaugureze, necesită din partea aderenților o schimbare radicală a valorilor existente în societate. Isus cere înlocuirea raporturilor de forță cu cele ale iubirii, celor de dominație cu cele de slujire, celor de interes cu cele ale generozității. Iar acest lucru nu poate fi o teorie pioasă, ci o practică constantă, o schimbare care nu poate fi formulată printr-o doctrină, ci trebuie să fie vizibilă drept caracteristică obișnuită și recognoscibilă a celor care îl urmează.

Dacă este adevărat că societatea civilă are nevoie de legi cu obligații, interdicții și sancțiuni împotriva transgresorilor, în comunitatea creștină codurile de conduită sunt altele. Cum se poate concilia „toleranța zero” cu iertarea până la «șaptezeci de ori șapte» (Mt 18,22), pedeapsa cu iubirea față de dușman, apărarea intransigentă a doctrinelor utopiste cu binele concret al omului?

Odată cu Isus nu mai este legea, fie ea și divină, cea care reglementează relațiile dintre oameni, ci iubirea. Adevărul mesajului său nu poate fi condiționat în niciun fel de situații contingente. Nicio urgență nu permite atenuarea veștii celei bune a lui Isus. A face acest lucru înseamnă a-l trăda. Iar trădarea mesajului lui Isus echivalează cu a ne trăda pe noi înșine.

Iubirea, singura atitudine pe care Isus le-a cerut alor săi să o manifeste în mod tangibil, nu poate înceta niciodată în comunitatea care îi revendică numele. Dacă cei care se simt marginalizați și disprețuiți în societate, nu găsesc în comunitatea creștină o primire care să facă abstracție de greșelile lor, ci doar judecăți și condamnări, își pierd orice speranță.

Când comunitatea celor care îl urmează pe Isus nu este în măsură să ofere o privire a milostivirii care să exprime iertare, o îmbrățișare plină de compasiune care să nu ia în considerare vinovățiile, înseamnă că sarea și-a pierdut gustul și «nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară și călcată în picioare de oameni» (Mt 5,13). Cuvintele dure ale lui Cristos sunt clare: dacă cei care cred că îl urmează nu sunt capabili să dea mărturie despre iubire, tandrețe și compasiune, nu sunt buni de nimic și merită disprețul societății care aștepta de la ei noua limfă vitală. Judecata, acuzația, reproșul, pedeapsa, marginalizarea, disprețul sunt chiar prea prezente în societate, iar Isus nu a venit să împovăreze cu alte norme situații deja nesustenabile. El este manifestarea acelei iubiri care «nu va strivi trestia frântă, iar fitilul care fumegă nu-l va stinge» (Mt 12,20; Is 42,3).

Isus propune o altă față a lui Dumnezeu care, dacă este îmbrățișată, dă naștere unui nou mod de viață. Tatăl lui Isus este un Domn care nu pedepsește și nu sancționează pe nimeni, ci le oferă tuturor iubire necondiționată, mai mare decât cea a unei mame pentru copilașul ei («Uită oare o femeie de cel pe care-l alăptează, fără ca să aibă milă de fiul sânului ei? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita», Is 49,15). Iubirea lui Dumnezeu nu cedează nici măcar în fața evidenței, nu dă înapoi în fața trădării și a păcatului, ci este capabilă să trezească viață acolo unde aceasta nu există. Această iubire a sa Domnul a încercat să o aducă oamenilor prin glasul profeților, dar în mod evident era un mesaj care a rămas neînțeles și neauzit.

Apoi, odată cu Isus, această iubire și-a văzut expresia și manifestarea ei maximă, dar în mod straniu a fost sursă de scandal chiar de la prima sa apariție. Nu doar contemporanii săi au fost indignați de atitudinea sa față de păcătoși, ci și comunitățile creștine timpurii au avut dificultăți în acceptarea și practicarea învățăturilor lui Cristos, nerespectate, atenuate și chiar cenzurate.

Cum au fost posibile toate acestea?

Răspunsul trebuie căutat probabil în ispita puterii care, respinsă în mod explicit de Isus, a fost adesea îmbrățișată de discipolii săi.

Iubirea este utilă pentru a sluji, nu pentru a comanda. Pentru a domina și a comanda, iubirea devine un obstacol. Pentru a-i supune pe oameni este nevoie de inculcarea fricii, iar frica de Dumnezeu, de pedeapsa lui, este cea mai eficientă. Dar nicio formă de iubire nu este posibilă acolo unde există frică (1 In 4,18).

Dumnezeul care înspăimântă, care judecă, condamnă și pedepsește, este divinitatea impusă de orice instituție religioasă care pretinde să exercite o putere absolută pentru a-i supune pe oameni ordinelor ei.

Tatăl care eliberează de orice teamă, care nu judecă, nu condamnă, ci le oferă tuturor în mod necondiționat iubirea sa, este vestea cea bună pe care Isus a revelat-o omenirii pentru a o face fericită. În această carte, urmând liniile Evangheliei după Luca, cantautorul milostivirii lui Dumnezeu, definit de Dante «scriba mansuetudinis Christi» (Monarhia, I), vom încerca să redescoperim imensa bogăție a veștii celei bune: iubirea universală a Tatălui. Un mesaj care trebuie să fie recuperat urgent de o Biserică care nu poate abandona singura misiune pentru care Cristos a destinat-o, aceea de a mărturisi în mod vizibil iubirea necondiționată a lui Dumnezeu pentru orice făptură.

Sursa: Alberto Maggi, Versetti pericolosi. Gesù e lo scandalo della misericordia, Fazi Editore, Roma 2011, p. 7-10.