Vaticanul și relațiile premaritale

O Biserică departe de modernitate

Biblia ebraică ghicise deja acest lucru folosind verbul „a cunoaște” ca sinonim pentru „a se uni sexual”. De fapt, în cartea Genezei 4,1 se spune: „Adam a cunoscut-o pe Eva, soția sa, şi ea a zămislit şi a născut”. Asta înseamnă că ajungi să cunoști cu adevărat o persoană, până acolo încât să alegi în mod responsabil să dorești să-ți fie parteneră de viață pe toată durata existenței, numai dacă mai întâi o cunoști în integralitatea trupului și în caracterul și personalitatea ei completă, care se dezvăluie și în relațiile sexuale. Dacă relațiile sexuale nu sunt complete, nici cunoașterea nu este completă. De fapt, Adam a cunoscut-o pe Eva nu înainte de actul sexual, ci „în timpul” actului sexual. Și este un adevărat păcat că această înțelepciune biblică străveche, transmisă nu numai în textul citat al Genezei, ci și în cartea „Cântarea Cântărilor”, după două mii cinci sute de ani nu a fost încă receptată de Magisteriul Bisericii Catolice, așa cum reiese în modul cel mai explicit și mai dezamăgitor posibil din documentul publicat ieri de Vatican, o lucrare a „Dicasterului pentru Laici, Familie şi Viață”, intitulată „Itinerare catecumenale pentru viața matrimonială” și care reflectă perfect gândirea Papei Francisc.

Documentul se deschide cu o Prefață a Pontifului care declară scopul urmărit: acela de a oferi un parcurs articulat de pregătire pentru căsătorie care este numit „catecumenat”, termen clasic al jargonului bisericesc care se referă în mod tradițional la perioada de pregătire a celor care urmează să primească botezul, numiți „catecumeni”. Biserica oferă deja de ceva vreme cursuri de pregătire pentru căsătorie, dar pentru Papa Francisc acestea nu sunt suficiente și din acest motiv intenționează să instituie „un nou catecumenat de pregătire pentru căsătorie”. Potrivit Papei, acest nou catecumenat este necesar pentru că, din cauza pregătirii actuale prea superficiale, „cuplurile se confruntă cu riscul real de a celebra o căsătorie nulă sau cu baze atât de slabe încât să se destrame în scurt timp”. O constatare pe care, judecând după marea lucrare a tribunalului „Rota Romana” care nu încetează să declare nule căsătorii care au durat ani de zile și mai ales după numărul impresionant de despărțiri și crize conjugale, nu ne rămâne decât să o împărtășim în totalitate. Dar pentru a încerca să oprească catastrofa progresivă a căsătoriilor, alegerea Papei Francisc nu este de tip laxist, coborând nivelul a ceea ce este necesar pentru a fi declarați soți creștini, ci, dimpotrivă, este sub însemnul unui angajament reînnoit și mai responsabil. De acum înainte, cei care vor să se căsătorească în biserică vor trebui să se supună unui drum lung și complex care cuprinde trei etape: 1) o perioadă de pregătire îndepărtată, apropiată și imediată pentru căsătorie; 2) un mod deosebit de a celebra căsătoria; 3) o însoțire a comunității creștine în primii ani de viață conjugală. Pe scurt: dacă până astăzi cei care voiau să se căsătorească în biserică scăpau cu câteva seri în parohie, de mâine vor trebui să prevadă o perioadă de pregătire și însoțire de câțiva ani. Este aceasta perspectiva potrivită pentru a pune capăt scăderii crescânde a căsătoriilor în biserică și creșterii tot mai mari a separărilor și divorțurilor? Evident, nimeni nu știe, dar ceea ce îmi vine să spun este că dorința de a nu face favoruri și de a relansa prețiozitatea angajamentului pe care îl cere căsătoria este admirabilă.

Cu toate acestea, rămâne, foarte gravă, incapacitatea Bisericii Catolice de a înțelege sexualitatea. În acest sens, Papa Francisc nu se deosebește de predecesorii săi, întrucât nu acceptă deloc pozițiile cele mai avansate ale unor teologi și ale unor episcopi și mai ales ale Bibliei. Potrivit acestuia, „castitatea îi învață pe cei care urmează să se căsătorească timpurile și modalitățile iubirii adevărate, delicate și generoase”, pentru că „doar atunci când o iubire este castă este iubire cu adevărat”. De altfel, el crede, așa cum a scris într-un document din 2020 (Patris corde, nr. 7) citat în documentul publicat ieri, că „iubirea care vrea să posede, în cele din urmă devine periculoasă, blochează, sufocă, ne face nefericiți”. Dar chiar așa este?

Nu cred că, pentru a fi legitim din punct de vedere etic, sexul trebuie exercitat exclusiv în cadrul căsătoriei. Dimpotrivă, cred că pot exista forme de exercitare a sexualității legitime din punct de vedere etic care fac abstracție de legătura matrimonială. Unii ar putea obiecta că aproape toate religiile condamnă sexualitatea în afara căsătoriei, dar răspunsul este că ele s-au format în vremuri foarte îndepărtate în care structura socială era foarte diferită de cea de astăzi, vremuri în care individul conta foarte puțin în raport cu tribul și familia și în care căsătoriile nu răspundeau unei logici a cunoașterii reciproce și a iubirii personale, ci erau mai degrabă un eveniment social decis de alții, nu de miri. Mai mult, vârsta acestor persoane, în special a femeilor, era mult mai mică decât în obiceiurile actuale (Maica Domnului, de exemplu, avea doisprezece ani, cel mult paisprezece), astfel încât căsătoria coincidea cu intrarea în pubertate și cu apariția dorinței sexuale. De aici rezultă că sexul în afara căsătoriei însemna fie adulter, fie pedofilie și de aceea toate tradițiile religioase condamnă actul sexual premarital.

Astăzi însă situația s-a schimbat complet, astăzi se ajunge la căsătorie la o vârstă mult mai înaintată, cel puțin la treizeci de ani, de multe ori la patruzeci și mai ales cu alte așteptări, date de faptul că individul nu-și mai consideră existența ca fiind total în slujba structurii familiale, ci ca scop în sine. Tocmai de aceea astăzi se dovedește a fi irațională condamnarea relațiilor sexuale premaritale. Din contra, atunci când există un angajament reciproc a două persoane care se hrănește din afecțiune, sinceritate, stimă, dorință de viitor, este imposibil să nu ne gândim cât de mult favorizează unirea sexuală cunoașterea și înțelegerea lor reciprocă. Acesta este adevăratul „catecumenat”: o cunoaștere integrală și responsabilă a celuilalt, a sinelui și a calității armoniei fizice, psihice și spirituale care derivă din aceasta.

Vito Mancuso, La Stampa, 16 iunie 2022

Sursa: Vito Mancuso

Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor de master în Meditație și Neuroștiințe la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este: La mente innamorata (Mintea îndrăgostită), Garzanti 2022. Printre celelalte lucrări ale sale: A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti 2021, I quattro maestri (Cei patru învățători), Garzanti 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și teama) (2020), La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni) ( 2019), La via della bellezza (Calea frumuseții) (2018), Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi) (2017), Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi) (2016), Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui) (2015), Questa vita (Această viață) (2015), Io amo (Eu iubesc) (2014), La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus) (2014), Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne determină să iubim) (2013), Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație) (2013), Obbedienza e libertà (Supunere și libertate) (2012), Io e Dio (Eu și Dumnezeu) (2011), La vita autentica (Viața autentică) (2009), Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui) (2009), L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său) (2007), Hegel teologo (Teologul Hegel) (1996 și 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi. În Germania a fost publicată o monografie despre el: Essentials of Catholic Radicalism. An Introduction to the Lay Theology of Vito Mancuso, Frankfurt am Main 2011 (Elementele esențiale ale radicalismului catolic. O introducere în teologia laică a lui Vito Mancuso, Frankfurt pe Main 2011).