Vameșul a coborât la casa lui îndreptățit

Duminica a 30-a de peste an – 27 octombrie 2019

A coborât la casa lui îndreptățit mai degrabă vameșul decât fariseul – Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

Luca 18, 9-14

În acel timp, Isus a mai spus această parabolă unora care se credeau în sine drepți și-i disprețuiau pe alții: «Doi oameni au urcat la templu să se roage: unul era fariseu, iar celălalt, vameș. Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine astfel: „Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni: hrăpăreți, nedrepți, adulteri, sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câștig”.

Vameșul, în schimb, stând la distanță, nici măcar nu îndrăznea să-și ridice ochii spre cer. Își bătea pieptul, zicând: „Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!”.

Vă spun că acesta a coborât la casa lui îndreptățit, nu celălalt; căci oricine se înalță pe sine va fi umilit, iar cel care se umilește va fi înălțat».

Luca 18, 9-14

În învățătura sa, Isus l-a prezentat pe Dumnezeu ca pe un Tată a cărui iubire nu este atrasă de meritele oamenilor, ci de nevoile lor. Aceasta este ceea ce exprimă evanghelistul Luca în capitolul 18, versetele 9-14. Să citim.

„În acel timp, Isus a mai spus această parabolă”. Iar parabola are o direcție foarte precisă: „unora care se credeau în sine drepți și-i disprețuiau pe alții”. Așadar, Isus adresează acest mesaj celor care se simt drepți. Din punct de vedere religios, „drepți” înseamnă cei care se consideră pe deplin în regulă cu Dumnezeu în baza practicii lor religioase, în baza situației lor, iar din acest motiv îi disprețuiesc pe ceilalți. Acest lucru este tipic persoanelor religioase.

Când cineva se simte atât de împăcat cu Dumnezeu, își permite apoi să-i judece, să-i condamne și mai apoi să-i disprețuiască pe alții. Și tocmai acestui tip de oameni, deci foarte evlavioși, foarte religioși, Isus le adresează această parabolă.

„Doi oameni au urcat la templu să se roage: unul era fariseu, iar celălalt, vameș”. Isus prezintă extremele societății religioase și civile ale vremii. Termenul „fariseu” înseamnă „separat”. Cine erau fariseii? Erau laici care se angajau să respecte în viața lor de zi cu zi toate preceptele, legile și practicile religioase prescrise în Lege.

Ei chiar extrapolaseră din lege 613 precepte. Erau atenți să nu mănânce nimic impur, respectau cu scrupulozitate odihna sâmbetei. Erau sfinții prin excelență. Deci fariseul este persoana care se consideră – și este considerată – cea mai apropiată de Dumnezeu.

La cealaltă extremă este vameșul sau publicanul. „Publican” vine de la „publicum”, lucrare publică. Ei erau perceptorii de taxe; erau considerați hoți de meserie, adesea în slujba dominatorilor păgâni; erau considerați violatori ai tuturor poruncilor, iar asupra lor atârna un fel de pecete a necurăției din cauza căreia nu exista nicio speranță de mântuire pentru ei.

Chiar dacă într-o zi un vameș s-ar fi convertit, el nu ar mai fi putut să-și schimbe meseria și apoi pentru el nu exista nicio speranță de mântuire.

Așadar, Isus prezintă cele două extreme. Cel mai apropiat de Dumnezeu, și apoi nu cel mai îndepărtat, ci chiar cel exclus de Dumnezeu.

„Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine astfel…”. Literalmente evanghelistul scrie: „se ruga către sine însuși”. Rugăciunea fariseului nu este adresată lui Dumnezeu, ci el s-a făcut propriul său Dumnezeu, propriul său idol. Rugăciunea lui este o înșiruire inutilă a virtuților inutile pe care Isus nu le cere, pe care Dumnezeu nu le cere. Și iată rugăciunea lui: „Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni”. Iată, rugăciunea acestui om care se consideră drept, care se consideră un model de sfințenie, duce imediat la judecata și disprețul altor oameni. „Hrăpăreți, nedrepți, adulteri și (aici este chiar disprețul extrem) nici ca vameșul acesta”.

Ce anume îl face să se simtă atât de împăcat cu Dumnezeu, ce anume îl face să se considere atât de sfânt, atât de drept? Ceea ce Dumnezeu nu cere. Lucrurile inutile. De fapt, vom vedea acum că acest fariseu enumeră toate acțiunile de prisos, inutile și, prin urmare, dăunătoare.

„Eu postesc de două ori pe săptămână…”. Postul era poruncit o dată pe an, de ziua iertării, dar persoanele evlavioase, precum fariseii, posteau de două ori pe săptămână, lunea și joia, în amintirea urcării lui Moise pe Muntele Sinai și apoi a coborârii sale. Acestea erau zilele de post.

„Dau zeciuială din ceea ce câștig”. Zeciuiala era o taxă care se plătea pentru anumite produse alimentare, dar nu pentru toate. El, din scrupulozitate, oferă totul și plătește pentru tot. Să remarcăm că el nu enumeră nicio atitudine care este binevoitoare și favorabilă nevoilor altora, este total îndreptat spre sine și spre Dumnezeu.

Există un fariseu care spune că nimeni nu respecta Legea ca el și care, după ce se va căi – este Sfântul Paul din Tars –, va spune că „Toate acestea par pline de înțelepciune prin falsa lor religiozitate, smerenie şi mortificare a trupului, dar, în realitate, nu sunt de nicio valoare, decât pentru satisfacerea egoismului, a trupului”. Sfântul Paul, care a experimentat și el acest lucru, spune că nu folosesc la nimic. Toate aceste devoțiuni, toate aceste practici religioase, nu numai că sunt inutile, ci sunt dăunătoare pentru că nu fac altceva decât să ne satisfacă ego-ul.

În scrisoarea către Filipeni, Sfântul Paul va merge până acolo încât să spună că, atunci când a cunoscut mesajul lui Isus, a considerat toate aceste devoțiuni și practici care i se păreau atât de importante ca fiind gunoaie, excremente.

„Vameșul, în schimb, stând la distanță, nici măcar nu îndrăznea să-și ridice ochii spre cer”. Se simte vinovat, știe că este exclus de Dumnezeu. „Ci își bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!»”. Literalmente: „fii binevoitor, arată-mi milostivirea ta!”. Vameșul arată că are credință. Știe că se află într-o situație disperată: pentru el nu există iertare, pentru el nu există mântuire… Dar, în ciuda acestui lucru – și aici parcă se aude ecoul Psalmului 23 unde psalmistul spune: „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată, tu ești cu mine” –, el zice: „arată-mi îndurarea ta!”.

„Tu vezi, Doamne, ce viață duc, nu mă pot schimba, aceasta este situația mea, tu o cunoști. Ei bine, în ciuda acestui lucru, arată-mi iubirea și milostivirea ta!”.

Concluzia lui Isus este deconcertantă. „Vă spun că acesta a coborât la casa lui îndreptățit, nu celălalt”. La început evanghelistul i-a prezentat pe acei oameni care se considerau „drepți”, iar acum vorbește despre „îndreptățit”, adică în regulă cu Dumnezeu, în armonie cu Dumnezeu. Dar ce a făcut? Nu s-a căit. Nu a spus că își schimbă comportamentul, nu a spus nimic din toate acestea, ci i-a cerut Domnului să-i arate milostivirea sa.

Dumnezeul lui Isus nu își îndreaptă iubirea spre cei care o merită, ci spre cei care au nevoie de ea.

„Căci oricine se înalță pe sine va fi umilit, iar cel care se umilește va fi înălțat”. Deci Isus răstoarnă paradigmele societății: cel care se considera cel mai apropiat de Dumnezeu datorită practicilor sale religioase, pentru Isus este cel mai îndepărtat, pentru că nu face nimic pentru alții. Ceea ce contează pentru Isus nu este ceea ce îi adresăm divinității, ci atitudinile de bine, de bunăstare pe care le întreprindem față de ceilalți. Și, mai presus de toate, Isus ne amintește în încheiere că iubirea lui Dumnezeu nu este acordată ca o răsplată pentru meritele noastre, ci ca un dar pentru nevoile noastre.

Pr. Alberto Maggi

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centrul de Studii Biblice