Va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos

Duminica a 24-a de peste an – 15 septembrie 2013

Va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se convertește – Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

Toți vameșii și păcătoșii se apropiau de el ca să-l asculte. Fariseii și cărturarii însă murmurau, spunând: «Acesta îi primește pe păcătoși și mănâncă cu ei». Atunci le-a spus această parabolă: «Care om dintre voi, având o sută de oi și pierzând una dintre ele, nu le lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustiu și umblă după cea pierdută până când o găsește? Iar când o găsește, o pune pe umerii săi bucurându-se și, venind acasă, îi cheamă pe prieteni și pe vecini, spunându-le: „Bucurați-vă împreună cu mine, pentru că mi-am găsit oaia pierdută!”. Vă spun că, tot așa, va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se convertește decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de convertire.
Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde una dintre ele, nu aprinde lumina şi mătură casa și caută cu grijă până o găsește? Iar când o găsește, își cheamă prietenele și vecinele, spunându-le: „Bucurați-vă împreună cu mine pentru că am găsit drahma pe care o pierdusem!”. Tot așa, vă spun, va fi mai mare bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se convertește». Apoi le-a spus: «Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!”. Iar el le-a împărțit averea. Și, nu după multe zile, fiul cel mai tânăr și-a adunat toate și a plecat de acasă într-o țară îndepărtată. Acolo și-a risipit averea într-o viață de desfrâu. După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în țara aceea, iar el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus și s-a aciuat la unul dintre cetățenii acelei țări care l-a trimis la câmp să păzească porcii. Și ar fi dorit să se sature cu roșcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. Atunci, venindu-și în fire, a spus: „Câți zilieri ai tatălui meu au pâine din belșug, iar eu mor aici de foame! Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!” Și, ridicându-se, a mers la tatăl său.
Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă și, alergând, l-a îmbrățișat și l-a sărutat. Atunci, fiul i-a spus: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău”. Însă tatăl a spus către servitorii săi: „Aduceți repede haina cea dintâi și îmbrăcați-l! Dați-i un inel în deget și încălțăminte în picioare! Aduceți vițelul cel îngrășat și tăiați-l: să mâncăm și să ne bucurăm, căci acest fiu al meu era mort, și a revenit la viață, era pierdut, și a fost găsit!”. Și au început să se veselească.
Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și dansuri. Atunci, chemându-l pe unul dintre servitori, l-a întrebat ce este aceasta. El i-a spus: „Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat vițelul cel îngrășat”. Dar el s-a mâniat și nu voia să intre. Însă tatăl său a ieşit și-l implora. El, răspunzând, i-a zis tatălui său: „Iată, de atâția ani te slujesc și niciodată n-am încălcat porunca ta! Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să petrec cu prietenii mei. Însă, când a venit acest fiu al tău care și-a devorat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el vițelul cel îngrășat”. Atunci, el i-a spus: „Fiule, tu ești cu mine întotdeauna și toate ale mele sunt ale tale. Dar trebuia să ne bucurăm și să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort, și a revenit la viață, era pierdut, și a fost găsit!”».

Luca 15, 1-32

„Fiți sfinți pentru că eu sunt sfânt!”. Acesta este imperativul care ritmează cărțile Vechiului Testament. Ei bine, în mod ciudat, această invitație la sfințenie nu răsună niciodată în cuvintele lui Isus. El nu invită niciodată oamenii la sfințenie. De ce?

Sfințenia înțeleasă ca respectare a regulilor, a legilor, a preceptelor, care, dacă sunt puse în practică, ne îndepărtează apoi de restul oamenilor, nu face parte din panorama invitației lui Isus. El înlocuiește cuvintele „fiți sfinți” cu „fiți milostivi” . În timp ce sfințenia ne separă de restul oamenilor, compasiunea este cea care ne apropie.

Oamenii, prin sfințenie, prin acumularea rugăciunilor, a devoțiunilor, cred că se înalță pentru a putea ajunge la Domnul, dar, pe de altă parte, Domnul a coborât tocmai pentru a-i întâlni pe oameni. Deci, persoanele evlavioase, persoanele religioase, urcă pentru a-l întâlni pe Domnul și nu-l întâlnesc niciodată pentru că Domnul s-a coborât pentru a-i întâlni pe oameni.

De aici incompatibilitatea, și apoi ostilitatea, dintre lumea religiei, a persoanelor religioase și Isus. Este ceea ce ne învață acest frumos pasaj, capitolul 15 din Evanghelia după Luca din această duminică. Evanghelistul scrie: „Se apropiau de el toți vameșii şi păcătoșii ca să-l asculte”. Isus tocmai a pus cele trei condiții radicale pentru a-l urma, pentru a fi liberi de atașamente, de legăturile de familie, de reputația noastră – a ne lua crucea –, liberi de posesia bunurilor.

Deci sunt condiții destul de severe, dure, iar el și-a încheiat învățătura cu aceste cuvinte: „Cine are urechi pentru a asculta, să asculte!”. Cei care au urechi pentru a asculta se simt atrași de acest mesaj, chiar dacă este foarte solicitant, foarte sever; este vorba de scursurile societății: vameșii, perceptorii de taxe, care erau considerați iremediabil de impuri, și păcătoșii. Păcătoșii în general sunt toți cei care nu vor sau nu pot respecta toate poruncile legii.

Ei bine, ar trebui să se bucure că, în sfârșit, acești oameni care s-au simțit mereu marginalizați, excluși și care, fără îndoială, trăiesc în amăgire și în păcat, vin la Isus. Nu! Persoanele religioase nu se bucură de acest lucru. Râvna doctrinei lor, râvna pe care o pun în apărarea legii este ca o bârnă înfiptă în ochii lor care îi împiedică să vadă cu acea singură privire posibilă, cea a iubirii, a compasiunii.

De fapt, iată reacția: „Fariseii”, laici evlavioși care puneau în practică toate preceptele legii, „și cărturarii”, păzitori zeloși ai ortodoxiei, „murmurau”; ei nu sunt de acord, murmură: „Ăsta…”. Aceste persoane evlavioase, iar acest lucru este o constantă a evangheliilor, se adresează întotdeauna lui Isus cu o expresie plină de ură și dispreț; ei nu-l numesc niciodată, evită mereu să-l numească pe Isus. „Îi primește pe păcătoși şi mănâncă cu ei”.

Sunt două crime intolerabile. Păcătoșii nu trebuie primiți, ci evitați, nu trebuie acceptați, ci amenințați. Iar Isus nu numai că îi primește, ci și mănâncă cu ei. A mânca cu o persoană care este impură înseamnă că impuritatea sa este transmisă altora. Persoanele religioase nu au înțeles că odată cu Isus s-a încheiat epoca în care păcătoșii trebuie să se purifice pentru a-l primi pe Domnul și a început vremea în care primirea Domnului este cea care îi purifică. Dar ei nu înțeleg.

Ei bine, lor – deci nu se adresează grupului de ucenici – Isus le spune o parabolă care este articulată în trei părți; prima este cea a păstorului care își pierde o oaie în munți și le lasă pe cele nouăzeci și nouă mergând în căutarea oii rătăcite și, spune evanghelistul, „Când a găsit-o, plin de bucurie”… Iar bucuria va fi caracteristica întregului pasaj, termenul „bucurie” și expresia „bucurați-vă” vor fi repetate…

Ceea ce fariseii și cărturarii nu au înțeles niciodată este că Dumnezeu, în loc să se preocupe să fie ascultat și respectat, este preocupat de fericirea ființelor umane. Acesta este lucrul care îi este drag Domnului. Deci, „plin de bucurie, o pune pe umeri”. Oaia pierdută este imaginea unui păcătos care a plecat. Ei bine, când păstorul o găsește, nu o amenință, nu o ia cu șuturi în fund, ci o pune pe umeri, adică îi comunică puterea sa celei care nu are putere.

Și apoi își cheamă toți prietenii să se bucure. La fel şi pentru parabola monedei pierdute, şi aceasta legată prin aceeași expresie a invitației la bucurie. Și, în sfârșit, a treia parte, cea mai articulată, unde vorbește despre acel fiu scelerat care se întoarce la tatăl său nu pentru că i-ar fi lipsit tatăl, ci pentru că îi lipsește pâinea; nu din cauza remușcării, ci din cauza chinului foametei.

Ei bine, se întoarce și nu găsește un judecător, ci aproape că găsește o figură maternă, plină de iubire. Iar tatăl, în succesiunea acțiunilor pe care le enumeră evanghelistul, haina, inelul și sandalele, vrea să-i redea fiului său o autoritate mai mare decât cea pe care a avut-o înainte, o demnitate pe care nu o cunoscuse niciodată și o mare libertate.

Pentru că așa este Dumnezeul lui Isus, el comunică iubire și o comunică într-o manieră absolută. Dumnezeul lui Isus nu este bun, ci este exclusiv bun.

Ei bine, care este reacția la toate acestea? Isus ne spune acest lucru la sfârșitul acestei parabole, unde îl prezintă pe fiul cel mare care se afla pe câmp. Se întoarce acasă, aude strigăte de bucurie în casa de doliu… Ar fi trebuit să se grăbească, dar nu, în casa tatălui este doar seriozitate și întristare… Nu înțelege ce este bucuria, fericirea.

Și nu vrea să intre, trimite un servitor să întrebe. Iar servitorul îi spune că s-a întors fratele său. În timp ce tatăl, expresie a iubirii lui Dumnezeu, se bucură, acest frate mai mare, imagine a cărturarilor și fariseilor, este indignat. Iată, așa cum am spus mai înainte: tocmai zelul pentru doctrină este cel care îi orbește pe oameni și îi împiedică să privească situațiile și evenimentele cu singurul ochi cu care se poate privi, cel al carității.

Isus ridiculizează atitudinea acestui fiu și îl transformă într-o caricatură a modului în care religia îi poate face pe oameni infantili. Și iată cum se smiorcăie acest fiu mai mare: „Eu te slujesc de atâția ani, nu am încălcat niciodată porunca ta, iar tu nu mi-ai dat nici măcar un ied ca să petrec cu prietenii mei”.

Este imaginea persoanei care îl slujește pe Dumnezeu, nu are relația fiului cu tatăl, ci cea a unui slujitor față de stăpânul său. Și de aceea i se supune tatălui său, dar nu se aseamănă cu el prin comportament. Dumnezeul lui Isus nu cere ascultare, supunere, ci cere asemănare cu iubirea lui.

De aceea el așteaptă răsplata, nu colaborează la acțiunea tatălui său. Deci este o caricatură foarte feroce pe care o face Isus cu privire la persoanele religioase care rămân mereu într-o condiție de infantilism, iar din acest motiv spionează și sunt geloși pe libertatea pe care Domnul o acordă celor care îl îmbrățișează.

Pr. Alberto Maggi, biblist.

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centro Studi Biblici