Va fi bucurie în cer pentru un singur păcătos

Duminica a 4-a din Postul Mare – 31 martie 2019

Va fi bucurie în cer pentru un singur păcătos care se convertește – Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

Luca 15,1-3. 11-32

Toți vameșii şi păcătoșii se apropiau de el ca să-l asculte. Fariseii şi cărturarii însă murmurau, spunând: «Acesta îi primește pe păcătoși şi mănâncă cu ei». Atunci le-a spus această parabolă: «Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând una dintre ele, nu le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustiu şi umblă după cea pierdută până când o găsește? Iar când o găsește, o pune pe umerii săi bucurându-se şi, venind acasă, îi cheamă pe prieteni şi pe vecini, spunându-le: „Bucurați-vă împreună cu mine, pentru că mi-am găsit oaia pierdută!”. Vă spun că, tot așa, va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se convertește decât pentru nouăzeci şi nouă de drepți care nu au nevoie de convertire.

Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde una dintre ele, nu aprinde lumina şi mătură casa şi caută cu grijă până o găsește? Iar când o găsește, își cheamă prietenele şi vecinele, spunându-le: „Bucurați-vă împreună cu mine pentru că am găsit drahma pe care o pierdusem!”. Tot așa, vă spun, va fi mai mare bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se convertește». Apoi le-a spus: «Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!”. Iar el le-a împărțit averea. Și, nu după multe zile, fiul cel mai tânăr și-a adunat toate și a plecat de acasă într-o țară îndepărtată. Acolo și-a risipit averea într-o viață de desfrâu. După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în țara aceea, iar el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus și s-a aciuat la unul dintre cetățenii acelei țări care l-a trimis la câmp să păzească porcii. Și ar fi dorit să se sature cu roșcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. Atunci, venindu-și în fire, a spus: „Câți zilieri ai tatălui meu au pâine din belșug, iar eu mor aici de foame! Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!” Și, ridicându-se, a mers la tatăl său.

Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă și, alergând, l-a îmbrățișat și l-a sărutat. Atunci, fiul i-a spus: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău”. Însă tatăl a spus către servitorii săi: „Aduceți repede haina cea dintâi și îmbrăcați-l! Dați-i un inel în deget și încălțăminte în picioare! Aduceți vițelul cel îngrășat și tăiați-l: să mâncăm și să ne bucurăm, căci acest fiu al meu era mort, și a revenit la viață, era pierdut, și a fost găsit!”. Și au început să se veselească.

Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și dansuri. Atunci, chemându-l pe unul dintre servitori, l-a întrebat ce este aceasta. El i-a spus: „Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat vițelul cel îngrășat”. Dar el s-a mâniat și nu voia să intre. Însă tatăl său a ieşit și-l implora. El, răspunzând, i-a zis tatălui său: „Iată, de atâția ani te slujesc și niciodată n-am încălcat porunca ta! Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să petrec cu prietenii mei. Însă, când a venit acest fiu al tău care și-a devorat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el vițelul cel îngrășat”. Atunci, el i-a spus: „Fiule, tu ești cu mine întotdeauna și toate ale mele sunt ale tale. Dar trebuia să ne bucurăm și să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort, și a revenit la viață, era pierdut, și a fost găsit!”».

Luca 15,1-3. 11-32

În timp ce cărturarii și fariseii aveau ambiția de a duce poporul spre Dumnezeu și, prin urmare, de a-l duce prin respectarea regulilor și a preceptelor religioase, Isus alege o cale diferită. El nu vrea să-i ducă pe oameni spre Dumnezeu, căci știe că, dacă cineva vrea să-i ducă pe oameni spre Dumnezeu, în mod inevitabil unii rămân în urmă, iar alții rămân excluși, ci Isus îl duce pe Dumnezeu spre oameni, iar Dumnezeu poate fi adus oamenilor printr-un singur mod: prin comunicarea milostivirii și a compasiunii sale.

Dar tocmai cărturarii și fariseii, acești oameni atât de pioși și atât de evlavioși, în loc să fie fericiți și să colaboreze cu Isus în acțiunea sa, sunt împotriva lui. Să citim capitolul 15 din Evanghelia lui Luca, începând de la primul verset.

„Toți vameșii și păcătoșii se apropiau de el (de Isus)”, deci drojdia societății, cei excluși de religie și marginalizați, care simt în mesajul lui Isus răspunsul la dorința de plenitudine a vieții pe care o are fiecare persoană în interior.

Oricât de mult ar putea omul să trăiască în direcția greșită a existenței sale, oricât de cufundat ar fi în păcat, există întotdeauna în el o dorință de plinătate a vieții, o dorință de fericire, pe care, din păcate, de multe ori a ales-o în mod greșit, căzând în disperare și durere, dar această voce a fost mereu trează. Și de aceea simte în Isus răspunsul la dorința sa.

„Ca să-l asculte”. În timp ce Isus este ascultat de vameși și păcătoși, fariseii, adică persoanele evlavioase, și cărturarii, adică teologii oficiali, „murmurau spunând…”. Este interesant cum în Evanghelii autoritățile religioase, învățătorii spirituali, cărturarii și fariseii, evită să pronunțe numele lui Isus. Isus înseamnă „Domnul mântuiește”, iar ei nu au nevoie de această mântuire din partea Domnului și de fiecare dată i se adresează cu un termen destul de brutal și disprețuitor, „ăsta”.

Și iată scandalul: „Ăsta îi primește pe păcătoși și mănâncă cu ei”. Isus nu doar că îi primește, ci chiar mănâncă cu ei. A mânca înseamnă a-ți împărtăși viața. Dacă mâncăm cu cineva care este infectat, în mod inevitabil impuritatea lui se transmite tuturor celorlalți. Ei nu au înțeles că odată cu Isus păcătoșii, necredincioșii, cei impuri, nu trebuie să se purifice pentru a fi vrednici să mănânce cu el, ci mâncatul cu el este ceea ce îi purifică. Dar persoanele religioase nu înțeleg acest lucru.

„Iar el le-a spus această parabolă”. Această parabolă, după cum vom vedea acum, nu le este adresată discipolilor lui Isus, ci cărturarilor și fariseilor, adică dușmanilor săi. Este o parabolă care este compusă din trei părți: în primele două se vorbește despre bucuria lui Dumnezeu, iar în a treia, cunoscută drept cea a fiului risipitor, despre motivele acestei bucurii.

Isus spune, și consideră acest lucru de la sine înțeles: „Care dintre voi, dacă are o sută de oi și pierde una dintre ele, nu le lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustiu și nu se duce în căutarea celei rătăcite, până când nu o găsește?”. Isus presupune ca fiind de la sine înțeles ceea ce cărturarii și fariseii consideră a fi o nebunie. Nicio persoană sănătoasă la minte nu lasă nouăzeci și nouă de oi în deșert la mila animalelor sălbatice, la mila hoților, pentru a merge în căutarea singurei care s-a pierdut fără să fie sigur că o va găsi. Ei bine, logica lumii, care este logica convenienței, nu este logica lui Isus.

Logica lui Isus este cea care face binele omului. Și de aceea Isus se prezintă ca fiind acest păstor care le abandonează pe cele nouăzeci și nouă pentru a merge în căutarea singurei care s-a pierdut. „Când a găsit-o…”. Cărturarii și fariseii și-ar închipui că protagonistul îi leagă o funie în jurul gâtului și, lovind-o cu piciorul, o conduce în staul, o închide și nu o mai lasă să iasă niciodată, certând-o și pedepsind-o. În schimb, când o găsește, „plin de bucurie o pune pe umerii săi”.

Această oaie care s-a pierdut – pierderea în Evanghelia lui Luca este imaginea păcatului – este tratată mai bine decât celelalte nouăzeci și nouă. Ea este slabă, iar păstorul îi comunică puterea lui. Deci ajunge să aibă o relație cu păstorul pe care niciuna dintre cele nouăzeci și nouă de oi nu o va avea. Într-adevăr, păstorul o pune pe umerii săi și îi transmite bucuria lui.

„Se duce acasă, îi cheamă pe prieteni și pe vecini și le spune: „Bucurați-vă!”. Dar, în timp ce păstorul parabolei îi invită pe ceilalți să se bucure, vedem că aici în schimb cărturarii și fariseii cârtesc.

„Pentru că mi-am găsit oaia, pe cea care se pierduse”. Această oaie nu va mai fi o oaie printre altele, ci o oaie care are o relație specială cu păstorul ei. Și Isus continuă: „Vă spun: tot așa va fi bucurie în cer pentru un singur păcătos care se convertește”. Iată de ce Isus comunică viață păcătoșilor, pentru că știe că puterea cuvântului său, comunicarea vieții sale, dacă este acceptată, îl poate face pe om să părăsească lumea păcatului și a fărădelegii și să-și pună viața în sintonie cu planul pe care Dumnezeu l-a avut dintotdeauna asupra creaturilor.

„Mai mult decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de convertire”.

Apoi este a doua parabolă care arată delicatețea lui Isus. De fiecare dată când trebuie să dea exemple, Isus dă un exemplu la masculin, dar apoi unul la feminin. Isus nu uită lumea femeii, iar dacă mai înainte a vorbit despre un bărbat, despre păstor, iată că acum intră în scenă femeia. O femeie care are zece monede și pierde una. „Care femeie, dacă are zece monede și pierde una dintre ele, nu aprinde lumina și nu mătură casa și nu caută cu grijă până ce nu o găsește?”. Și la fel și în acest caz reacția este o explozie de bucurie.

„Iar după ce a găsit-o, își cheamă prietenele și vecinele și spune: „Bucurați-vă împreună cu mine, pentru că am găsit moneda pe care o pierdusem!”. Și din nou sentința lui Isus. „Tot așa, vă spun, este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se convertește”. Dumnezeu se bucură, păcătoșii se convertesc, păstorul și vecinii lui se bucură, femeia și prietenele ei se bucură. Cine murmură? Cărturarii și fariseii.

Iată deci că în a treia parabolă, care le este adresată cărturarilor și fariseilor, este prezentat fiul cel mare, care este reprezentat în mod caricatural, ca fiind persoana religioasă care l-a slujit mereu pe tatăl său, ca un servitor pe domnul său, supunându-se mereu poruncilor sale, dar, tocmai din acest motiv, slujirea și porunca nu l-au făcut să înțeleagă inima Tatălui. Așadar, în timp ce Tatăl se bucură de întoarcerea fiului care „era mort și a revenit la viață”, fratele cel mare, în loc să se bucure, el, care judecă totul cu parametrii religioși ai moralității, se indignează, se înfurie și tocmai el este cel care nu vrea să intre în casă.

Pr. Alberto Maggi, biblist.

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centrul de Studii biblice