Ușa aceea trântită în fața modernității

Visul său era reevanghelizarea Europei sub îndrumarea Bisericii Catolice. Un proiect medieval, o umilire pentru teologii eliberării

Era 7 septembrie 1984 când Leonardo Boff stătea ca inculpat în fața prefectului Congregației pentru Doctrina Credinței, Joseph Ratzinger, în ceea ce părea a fi din toate punctele de vedere un proces modern pentru erezie. Sub acuzație se afla cartea sa „Biserica: carismă și putere”, despre care fosta Sfântă Congregație a Inchiziției Romane și Universale evidențiase aspecte «care pun în pericol doctrina sănătoasă a credinței».

Dar în vizorul Vaticanului nu era numai o carte: era mai degrabă acea Teologie a Eliberării, care, născută din realitatea celor săraci (interpretată cu ajutorul științelor sociale și al analizei marxiene a istoriei) și îndreptată spre eliberarea lor, alarmase imediat cele mai sensibile centre ale puterii politice și religioase.

Avea să fie, garantase Ratzinger, un «colocviu între frați» – cu ochii lumii ațintiți asupra Romei nu era cazul evocării imaginilor inchizitoriale –, dar răspunsul era deja scris. În anul următor, Boff avea să fie pedepsit cu obligația tăcerii obsecvioase. Iar în 1992, în urma amenințărilor cu noi măsuri disciplinare, avea să abandoneze Ordinul Franciscanilor și să renunțe la preoție, deși continuând să-și desfășoare neobosit activitatea de teolog al eliberării. Astăzi, în fața morții persecutorului său, spune că nu are niciun resentiment, evidențiind doar nevoia unei «lecturi obiective» a gândirii și acțiunii lui Ratzinger.

Pentru Benedict al XVI-lea s-au spus cuvinte mari de laudă. Dumneavoastră care, împreună cu mulți alții, ați plătit personal pentru persecuția Vaticanului, cum reacționați la comentariile din aceste zile?

Este normal să vorbim bine despre morți, mai ales dacă este vorba despre un Papă. Totuși, neputând să se sustragă unei lecturi obiective și critice, teologia trebuie să aibă curajul să arate și umbrele lui Benedict al XVI-lea. El era un teolog progresist și respectat când preda în Germania. Dar apoi s-a lăsat contaminat de virusul conservator al milenarei instituții bisericești, până la îmbrățișarea, în unele aspecte, a pozițiilor reacționare și fundamentaliste. Este suficient să ne gândim la declarația „Dominus Jesus” din 2000, în care a relansat vechea teză medievală, depășită de Conciliul Vatican al II-lea, potrivit căreia „în afara Bisericii nu există mântuire”: Cristos este singura cale spre mântuire, iar Biserica este taxa rutieră exclusivă. Nimeni nu va parcurge drumul dacă nu va plăti mai întâi taxa rutieră. Cât despre Bisericile necatolice, acestea nu ar fi «Biserici în sens propriu», ci doar «comunități separate». O ușă trântită în fața ecumenismului. Visul său era acela al reevanghelizării Europei sub îndrumarea Bisericii Catolice. Un proiect rizibil și impracticabil, trebuind să excludă toate cuceririle modernității. Dar Ratzinger era un reprezentant al vechii creștinătăți medievale.

Apoi a fost condamnarea Teologiei Eliberării.

Pentru noi, teologii latino-americani, a fost o mare rană faptul că el a interzis unui număr mare de teologi de pe tot continentul să producă o serie de 53 de volume, intitulate Teologia Eliberării, ca ajutor pentru studenți, comunități de bază și operatori pastorali angajați în perspectiva celor săraci. Era clar că el nu voia să audă de o teologie elaborată plecând de la periferii. Pentru cei săraci a fost un scandal, pentru noi, teologii, susținuți de sute de episcopi, o umilire.

Ratzinger a publicat două instrucțiuni despre Teologia Eliberării. Prima, în 1984, foarte dură. A doua, doi ani mai târziu, cu tonuri mai blânde, scrisă sub presiunea cardinalilor brazilieni Arns și Lorscheider. Și tocmai în 1984 ați fost supus procesului în fața Congregației pentru Doctrina Credinței.

Procesul s-a încheiat cu impunerea unei „tăceri obsecvioase”, un eufemism pentru a indica interdicția de a vorbi, de a preda, de a desfășura orice activitate teologică. Dar nu am niciun resentiment când mă gândesc la acele zile tulburi: faptul că am îmbrățișat cauza săracilor, predilecții lui Isus cel istoric, mă făcea să mă simt în siguranță. Mai mult, acel proces, urmărit de mass-media din întreaga lume, oferise o enormă oportunitate de a face cunoscută Teologia Eliberării. Toți au înțeles că nu era vorba doar de o teologie, ci și de poziția Bisericii în fața dramei celor săraci și asupriți. Cu cenzura și persecuția atâtor teologi, de la Gustavo Gutiérrez până la Jon Sobrino, Ratzinger nu a oferit un exemplu bun: nu a ascultat strigătul celor săraci, a condamnat prietenii și aliații lor și a înțeles greșit Teologia Eliberării. Vai de cei care nu se pun de partea săracilor, pentru că ei vor fi cei care ne vor judeca.

Ce a însemnat această înțelegere greșită?

Lipsa de sprijin a lui Ratzinger pentru Teologia Eliberării i-a făcut pe mulți creștini să se clatine. Cu atât mai mult cu cât teologilor din linia eliberării li s-a interzis să ofere consultanță pastorală episcopilor și chiar să însoțească comunitățile de bază. Le-a fost negată bucuria de a muncii în domeniul pastoral și de a preda teologia. Ratzinger a fost un factor de diviziune în cadrul Bisericii noastre latino-americane.

Cum evaluați pontificatul său?

Benedict al XVI-lea a dat continuitate iernii bisericești începute de Ioan Paul al II-lea odată cu abandonarea reformelor Conciliului. Prin «întoarcerea la marea disciplină» pe care a promovat-o, el chiar a accentuat această tendință. Este de ajuns să ne gândim la reintroducerea liturghiei în limba latină. A conceput Biserica ca pe un castel fortificat împotriva erorilor modernității, de la relativism până la marxism și la pierderea memoriei lui Dumnezeu în societate. A pus în centru Adevărul, cu apărarea sa a ortodoxiei. Lipsit de capacitatea de a guverna, el a semănat în Biserică mai multă teamă decât bucurie, mai mult control decât libertate. Era o persoană afabilă și delicată, dar fără carisma predecesorului său. Cu toate acestea, datorită virtuților sale personale și a suferinței pe care a îndurat-o, sunt sigur că va fi primit printre fericiți.

Cum i-ați interpretat renunțarea?

Devenise conștient de scandalurile sexuale și financiare din Biserică, dar simțea că îi lipsește puterea de a schimba situația. Era nevoie de un alt Papă mai autoritar. Nu era vorba de probleme de sănătate, ci de faptul că se simțea neajutorat din punct de vedere psihologic, mental și spiritual.

Interviu realizat de Claudia Fanti, Il manifesto, 6 ianuarie 2023

Sursa: il manifesto