Ura, o patologie stupidă

Un primar cu o politică deschisă și solidară este înjunghiat mortal în orașul Solidarność-ului. Un terorist criminal ajunge în Italia și mulți îl amenință că l-ar încolți până l-ar sfâșia dacă ar putea. Pe curbele stadioanelor se irosesc imnuri rasiste și antisemite. Câțiva adolescenți prind un câine și îi detonează o petardă în gură. Acestea sunt doar câteva exemple recente ale unei pasiuni distructive și criminale care străbate istoria noastră: Cain îl ucide pe Abel, Romulus îl ucide pe Remus, Eteocles și Polinice se ucid reciproc, Socrate este ucis de democrați, Isus este ucis de teocrați și imperiali, lui Cicero ucigașii plătiți ai lui Antonius îi taie mâinile și îl decapitează. Și apoi? Apoi războaie la nesfârșit, impulsuri atavice de răzbunare, execuții capitale care adună mulțimi urlătoare de plăcere sadică, și nici nu deschid capitolul istoriei secolului al XX-lea, pentru că știm cu toții deja cât sânge și câtă ură conține.

Ura, întocmai.

Mai este și versiunea ei rece, cea care corespunde cercurilor infernale unde cei damnați sunt închiși în gheață, și care se exprimă în acea voce malignă care, în fața unei nave de ființe umane cu pielea de culoare diferită, care nu cer decât să poată debarca, susură cu răceală: să moară toți înecați, sau de foame, de frig; să crape!

Întrebarea în acest punct este simplă: ce rol are ura în structura lumii?

Este ceva congenital, prezent structural și, prin urmare, natural? Sau este ceva care nu este congenital, survenit și, prin urmare, nenatural? Ce legătură are ura cu logica vieții în lume?

Răspunsul meu merge împotriva curentului, este inactual, este o provocare, fiindcă susține că ura nu este firească, ci este o patologie și că, prin urmare, dizolvarea ei, pe care o putem numi și iertare, este o întoarcere la fiziologie, adică o vindecare.

Față de ce anume ura constituie o patologie? Față de acea condiție structurală pe care Heraclit o numea polemos, iar Empedocle neîkos. Potrivit lui Heraclit „conflictul (polemos) este tatăl tuturor lucrurilor și regele tuturor” (fr. 14, Ed. Diano), afirmație căreia trebuie să-i alăturăm conștientizarea complementară a armoniei, aceea conform căreia: „Ceea ce contrastează concură, iar din elementele care discordează avem cea mai frumoasă armonie” (fr. 24).

Pentru Empedocle, lumea fizică și cea umană este guvernată de două forțe contrastante, numite de el philòtes și neîkos, și anume concordie și discordie, înțelegere și dispută, prietenie și ură. Rezultatul este că atât elementele naturale, cât și ființele umane „uneori pentru concordie concură la un singur cosmos, alteori fiecare merge pe cont propriu târât de provocarea urii” (Poem fizic, 22).

Heraclit și Empedocle au fost primii din Occident care au adus în conștiință condiția antinomică și conflictuală care este structural inerentă ființei. Astăzi, știința confirmă această viziune.

În natură există conflictul, pornind deja de la condiția materiei. Astrofizicienii descriu spațiul în termeni de „catastrofe uriașe care par a fi administrarea obișnuită a unor regiuni întregi ale cosmosului”. Acestea sunt cuvintele lui Guido Tonelli („La Lettura”, 21 octombrie 2018), care scrie cosmos cu caractere cursive pentru a se distanța de înțelesul original al termenului grecesc (cosmos, cosmeză) și a sublinia în schimb primatul haosului în univers, descriind evenimentele din spațiu cu termeni precum „a mugi, a sfâșia, dans macabru”.

Dacă ne îndreptăm apoi atenția spre istoria vieții, lucrurile nu se schimbă, dimpotrivă, devin și mai tulburătoare pentru că intră în scenă sângele, elementul vieții și al morții în același timp. Gândiți-vă la expresia „faptă sângeroasă”: aceasta ne amintește imediat de o crimă și, totuși, indică în același timp natura fiecăruia dintre noi care suntem „făcuți din sânge”.

Dar atenție: în stele, în quasari, în pulsari, în găurile negre, precum și în ființele vii care luptă pentru viață și se hrănesc cu viața altora, nu există ură. Leul nu urăște gazela, așa cum gazela nu urăște iarba; nici bacteriile, virușii, celulele canceroase și orice altă entitate naturală nu sunt capabile de ură. Nu există ură nici măcar în acele comportamente animale pe care un profesor de zoologie de la Universitatea din Padova, Giuseppe Fusco, le descrie în termeni de sclavism cu privire la anumite furnici, de fratricid pentru multe răpitoare, de matricid pentru unii păianjeni, de uxoricid pentru mantide, chiar și de agresiune sexuală pentru anumite insecte. Cercetătorul explică: „Aceste comportamente nu trebuie în niciun caz clasificate sub eticheta de „comportamente deviante”, deoarece pentru speciile de animale care le practică ele fac parte din ciclul lor normal de viață” (Competizione e cooperazione, în L’altruismo, Forum, Udine 2018, p. 37).

În lumea naturală nu există ură pentru că în ea nu există condiția necesară pentru ură, adică evoluția minții, întrucât ura este tocmai o patologie a minții, mai precis o patologie a acelui conflict care este structural inerent ființei. De fapt, una este să fii contrar, alta este să urăști.

Prima lucrare a literaturii occidentale, Iliada, ne învață că putem chiar cânta epopeea victorioasă a unui război fără să-l urăm pe dușman; la fel se întâmplă și în idealul cavalerismului medieval. Adversarul este desigur obiectul aversiunii, dar nu neapărat al urii; inamicul este desigur obiectul dușmăniei, dar nu neapărat al urii.

Diferența care este? Diferența constă în faptul că pe dușman și pe adversar vrem să-i batem, să-i învingem, să-i înfrângem, chiar și foarte tare, dar nu să-i nimicim sau să-i anihilăm. Dimpotrivă, dacă reflectăm cu ponderație, înțelegem că fără adversar, adică fără adversus-ul care reprezintă polul opus față de versus-ul nostru, identitatea noastră însăși ar fi complet diferită sau chiar nu ar fi: ca stânga fără dreapta, ateii fără credincioși, Inter fără Juventus.

Ura vrea în schimb să anihileze. Iar în furoarea ei orbitoare care o face ignorantă, nu înțelege că anihilarea dușmanului ar atrage după sine și pierderea propriei persoane, a propriei identități, care fără dușman nu ar mai avea polul în baza căruia să se consolideze și să se determine.

Cine este capabil de ură? Poate să urască numai spiritul, adică libertatea.

Termenul „spirit” în limba latină (spiritus), în limba greacă (pneuma) și în ebraică (ruah) înseamnă înainte de toate „vânt”, „aer care se mișcă”, și a fost ales de civilizațiile de la baza tradiției noastre pentru a indica exact capacitatea noastră de libertate. Libertatea nu ne vine din corpul nostru, nici din psihicul nostru. Și totuși, dacă o admitem (înțelegând prin libertate posibilitatea de conștientizare, creativitate și responsabilitate), trebuie să identificăm condiția posibilității care ne permite să fim liberi, care, dacă nu este corpul și dacă nu este psihicul, necesită un alt nume. Tradiția ne transmite termenul de spirit, duh.

Ei bine, ura este o boala a spiritului: nu întâmplător tradiția creștină, dar și cea ebraică și islamică, consideră că Satana (pe care Coranul îl numește Iblis) este un înger decăzut, iar îngerul este tocmai spirit pur. Când libertatea se îmbolnăvește, ea nu mai pune conștientizarea și creativitatea în slujba responsabilității, ci a contrariului ei, adică a negării, a aversiunii, a distrugerii. Avem astfel malignitatea, adică voința lucidă de a face răul. Această voință malignă poate fi adresată unei persoane, unui grup, unui popor, unei instituții, sau, în general, poate fi adresată lumii și realizată pentru simpla plăcere a răului, pentru gustul sadic și pervers de a provoca suferință, distrugere, moarte. Personificarea acestei forțe este așa-zisul Diavol, a cărui esență este tocmai diviziunea, lacerarea, spintecarea ființei: opusul armoniei.

În mod normal, nu ne gândim că ura este o patologie, ba chiar o contrapunem iubirii ca forță la fel de puternică și opusă. Mai mult decât atât, mai credem că ura ajută la înțelegere mult mai bine decât iubirea, că are propria ei luciditate de invidiat, o penetrare inteligentă și acută. Este adevărat că se spune „ură oarbă”, dar ne referim mai degrabă la furie, în timp ce ura în detașarea ei de gheață este înțeleasă ca rece, lucidă, pătrunzătoare. A spus un supraviețuitor de la Auschwitz, Sami Modiano: „Nu este adevărat că ura este oarbă, are vederea foarte ascuțită, cea a unui lunetist, iar dacă adoarme somnul ei nu este niciodată veșnic, revine”.

Eu nu subestimez puterea urii, ci contest faptul că este cu adevărat inteligentă. Ba chiar cred că în realitate ura știe să se vadă numai pe sine, nu pe celălalt în realitatea sa efectivă; chiar și atunci când îl vede pe celălalt, de fapt își vede doar propria sa prejudecată, care o va împiedica să recunoască binele și frumosul în celălalt, ci îi va confirma în mod infailibil faptul că celălalt este doar răutate și diformitate. Ura vede, dar nu vede cu acea privire dreaptă, destinsă, care face ca ochiul să se oprească asupra celuilalt și să-l surprindă așa cum este cu adevărat; nu, ochiul vede cu o privire curbată, deformată de energia negativă care îl animă, de dorința de distrugere care emană din privirea sa.

Adevărata înțelegere necesită în schimb rectitudine, înainte de toate în sensul de privire dreaptă, de „viziune corectă”, după cum spune prima dispoziție a căii octuple propovăduite de Buddha. De aici se generează deschiderea mentală și deschiderea inimii, și anume empatia, adică „capacitatea de a experimenta emoțiile celuilalt, de a înțelege ce gândește sau simte celălalt”, condiție care devine posibilă numai atunci când o persoană este în măsură să „împărtășească starea afectivă a unui alt individ” (Franco Fabbro – Eric Pascoli, L’empatia e l’altruismo alla luce delle neuroscienze, în L’altruismo, cit., pp. 119-120), adică evident atunci când nu urăște.

Așadar, ura nu este inteligentă, ci stupid circumscrisă.

Rămâne o ultimă chestiune: ura este puternică? Desigur, ura este puternică, uneori foarte puternică. Dar și cancerul este puternic, celulele canceroase pot fi mult mai vitale decât celulele sănătoase, sunt foarte înfometate, violente, agresive. Dar rezultatul care este? Moartea organismului, și deci și a lor, adică impotența maximă. Acest lucru se explică pe baza faptului că ființa este condusă de logica sistemului, adică a relației armonioase, și că ceea ce este conform acestei logici face viața să înflorească, în timp ce ceea ce nu este, o face să se ofilească introducând moartea. Platon scrie că până și „o bandă de delincvenți sau hoți, sau orice altă asociație care se formează în scopul comiterii unei infracțiuni” nu ar putea face nimic „dacă în interiorul ei s-ar comporta în afara oricărui principiu al justiției” (Republica, I, 351 D).

Deci nu este vorba de a fi neapărat buni, în alegerea de a lupta împotriva urii. Mult mai simplu, este vorba de a fi inteligenți, de a înțelege logica care ne-a condus la existență și ne menține în ea, și de a ne conforma (ca un căpitan al unei bărci cu pânze care înțelege jocul vântului și al curenților și își dispune barca în consecință). De aceea, a combate ura din interiorul nostru, menținând conflictul, dar nu urând, înseamnă a rămâne sănătoși, a respinge răul afară din noi. Chiar înainte de a fi un gest de bunăvoință față de celălalt, a nu permite celulelor canceroase ale urii să prindă rădăcini este un mare gest de îngrijire față de sine.

Vito Mancuso, teolog. Articol publicat în il Foglio pe 16 ianuarie 2019

Sursa: Vito Mancuso