Unde vrei să mergem?

Duminica a 21-a de peste an – 22 august 2021

Unde vrei să mergem? – Comentariu la Evanghelie de Paolo Curtaz

Ioan 6,60-69

În acel timp, mulți dintre discipolii lui Isus care îl auziseră, au zis: «Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?».

Dar Isus, cunoscând în sine că discipolii lui murmurau pentru aceasta, le-a zis: «Vă scandalizează acest lucru? Dar dacă l-ați vedea pe Fiul omului urcându-se acolo unde era mai înainte? Duhul este acela care dă viața, trupul nu folosește la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viață. Dar sunt unii dintre voi care nu cred!».

De fapt, Isus știa de la început cine sunt cei care nu cred şi cine este acela care îl va trăda. Şi le-a zis: «De aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la mine decât dacă îi este dat de la Tatăl».

După aceasta, mulți dintre discipolii lui au plecat şi nu mai mergeau cu el.

Atunci, Isus le-a zis celor doisprezece: «Nu cumva vreți să plecați şi voi?». Simon Petru i-a răspuns: «Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice, iar noi am crezut şi am cunoscut că tu ești Sfântul lui Dumnezeu».

Ioan 6,60-69

Tragedia s-a terminat de acum.

Miracolul înmulțirii pâinilor și peștilor, cel mai eclatant, cel mai extraordinar, marchează în mod paradoxal începutul sfârșitului lui Isus.

Discursul lung și complex pe care l-am ascultat în ultima lună se apropie de final; judecata mulțimii despre Isus s-a schimbat: de la a fi un mare predicator și profet, vindecător și făcător de minuni capabil să pună în mișcare cinci mii de familii să-l asculte, Isus este considerat un vizionar și un nebun care zăbovește pe discursuri de neînțeles și inacceptabile.

Parabola lui Isus este degresivă: atâta timp cât Dumnezeu ni se supune și ne ascultă, îl urmăm, când el este exigent și cere, îl abandonăm. Apostolii înșiși, consternați, nu mai știu ce să creadă despre imprevizibilul lor Rabbí.

Așteptând mereu un salvator al situației, alergăm după gurul momentului sperând că el va rezolva problemele fără a fi nevoiți să ne obosim prea mult…

Dar Isus nu este de acord. El e diferit. Nu acceptă acel rol, nu vrea să ne satisfacă lenea noastră mentală…

Sânge

Isus a ajuns la ultima limită: a cerut mulțimii să mănânce carnea lui, să-și potolească setea cu sângele lui. Cristos are deja în minte darul extrem, euharistia. Le cere alor săi să nu-l urmeze numai pentru lucrurile magnifice pe care le spune și nici numai pentru minuni. Ci să accepte carnea sa, care în Scriptură indică fragilitatea, și sângele său, adică esența sa. Să ne hrănim cu prezența lui, să ne cristificăm, pentru a ajunge la Dumnezeu prin privirea lui.

E prea mult. Într-adevăr. Mulțimea este înspăimântată și iritată: acest nebun furios le cere să devină canibali? Dar cine se crede?

A fost suficientă o confruntare dură pentru a doborî faima nazarineanului.

Cuvinte care descărnează, care te pun la zid, care impun o alegere, așa cum trebuia să facă poporul lui Israel în adunarea de la Sichem.

Isus este clar, direct, fără echivoc.

Acum este o chestiune de a alege de partea cui să fim.

Atâta timp cât Isus hrănește mulțimile, este idolatrizat, când vorbește despre Dumnezeu, este abandonat.

Atâta timp cât Dumnezeu răspunde la nevoile și solicitările noastre, este bun, când – în opinia noastră – acest lucru nu se mai întâmplă, este renegat și respins.

Drama unui Dumnezeu care ne imploră adeziunea!

Dramă nemaiauzită a unui Dumnezeu care devine carne și compasiune și care este ignorat pentru că ne este mai ușor de înțeles un dumnezeu intangibil în divinitatea sa aseptică și îndepărtată.

A crește

Isus nu cedează jocului corectitudinii politice. Nu adulmecă aerul pentru a rosti cuvinte care măgulesc. A vorbit cu cuvintele lui Dumnezeu. Mulțimea le consideră excesive, obișnuită cum este să trăiască din compromisuri. Credincioși da, dar fără excese. Evlavioși, desigur, dar fără a exagera.

Obsedați de remarcarea distanțelor, de a ne spune că suntem catolici, da, dar… obsedați de a nu părea deplasați, demodați, retardați.

Nu, nu se aștepta la această reacție din partea mulțimii pe care o iubește cu tandrețe. Poate credea (Dumnezeu naiv!) că transformă inimile prin cuvinte și priviri. Isus, devenit dur, șocat, uimit, se adresează apostolilor.

Întrebarea, tulburătoare și ascuțită ca o lamă, se adresează fiecăruia dintre noi: Vreți să plecați şi voi?

El nu îi lingușește pe apostolii săi înmărmuriți, nu-și retractează cuvintele, nu cere sprijin sau mângâiere sau consolare. Nu cerșește consensuri, nici măcar de la cei mai fideli prieteni ai săi, cu care a împărtășit multe.

Pe Isus îl preocupă mai mult Împărăția decât compania, adevăr mai mult decât aplauzele.

El este liber. Știe cât de ambiguă poate deveni o relație spirituală, știe cât de mult poate reteza aripile discipolatul, în loc să-l facă pe discipol să crească. Isus nu este un guru, el este un adevărat Maestru. Liber. El știe că obiectivul fiecărui discipol este să crească, nu să se ofilească la picioarele Învățătorului. El știe că fiecare Maestru are o singură dorință: ca discipolul să devină autonom. Să plece, în sfârșit autonom.

Vreți să plecați şi voi?

Este singur Învățătorul, nu a fost niciodată atât de singur.

Vreți să plecați?

Și tu care citești, vrei să pleci?

Acum, când întâmpini primele dificultăți, vrei să lași totul pentru a te închide din nou în mica ta lume a certitudinilor călduțe? Renunți la visul lui Dumnezeu? Vrei cu adevărat să părăsești această Biserică fragilă care, acum mai mult ca oricând, are nevoie de ucenici fideli, suferinzi dar fideli, dispuși să repună în mișcare vestirea Evangheliei care lâncezește cu comunitățile noastre parohiale ofilite? Vrei cu adevărat să treci de partea celor care cred că acest creștinism trebuie abandonat și să fii de partea iluminaților care critică fără a se pune în joc?

Fă-o! Ești liber, în mod extraordinar, în mod dramatic liber să crezi.

Sau să fugi.

Să te deschizi larg sau să te închizi.

Iubirea lui Dumnezeu ne lasă liberi, vine să ne ceară nouă, creaturi fragile și inconstante, să aderăm în mod liber la planul său.

Cel mare

Petru, marele Petru, răspunde în numele tuturor. Nu prea convins, poate, puțin amărât, ca ceilalți unsprezece, cu atâtea întrebări despre eșecul unui viitor Mesianic strălucit, puțin îngrijorat de ziua de mâine care devine nesigură, nedumerit de acest Învățător prea exigent, prea mare, prea din cale afară.

Răspunsul său este pătrunzător, ferm, absolut.

Ca un vulcan care își dezlănțuie forța, ca un vânt care doboară pădurile, un stâlp care ne susține fragilitatea: La cine să mergem, Doamne? Unde vrei să mergem acum, Doamne?

Unde să găsim atât de multă seninătate, atât de mult adevăr, atât de mult bine, atât de multă lumină, atât de multă tăcere, unde, pentru numele lui Dumnezeu, să găsim ceva sau pe cineva care să fie egal cu tine? Unde, prieten al oamenilor, să găsim compasiune și viitor, unde să respirăm încântarea lui Dumnezeu?

Ne descumpănești, Învățătorule, ne provoci, este dificil să ne convertim inima la tandrețea și lumina ta, dar – Doamne – viața noastră este de acum marcată cu foc.

Tu ne-ai sedus.

Unde vrei să mergem, Doamne?

Paolo Curtaz

Sursa: Paolo Curtaz