Un singur om este sclav, doi prieteni sunt liberi

„Suntem într-adevăr în măsură să ne autodeterminăm? Sau, după cum par să sugereze datele neuroștiințelor, este vorba de o iluzie? Între literatură, filozofie și religie, ideea controversată a mântuirii umane”.

Putem începe să ne întrebăm cât de mult în istorie s-a dat efectiv prezența în stare pură a binomului dictatură-sclavie și a opusului său, democrație-libertate: poate că nici sclavii Greciei antice și ai Rome antice nu erau atât de lipsiți de libertate cum se crede la prima vedere (ca să ne dăm seama de acest lucru este de ajuns să ne gândim la figura sclavului isteț din comediile lui Menandru și Plaut), și poate că noi, cetățeni ai democrațiilor contemporane, nu suntem scutiți de forme de servituți uneori atât de apăsătoare încât să se transforme în autentice robii. Problema gradului de libertate al existenței noastre devine apoi și mai complexă dacă examinăm diferitele niveluri din care se compune viața și, pe lângă nivelul economico-social și cel politic, considerăm acel labirint complicat pe care îl numim conștiință individuală. Cu privire la sine (cu privire la codul genetic, la determinările familiale și ambientale, la nevoile corporale, la caracter, psihic, subconștient…) este fiecare dintre noi liber sau sclav? Suntem într-adevăr înzestrați cu liberul arbitru sau este vorba de o iluzie, așa cum par să sugereze datele neuroștiințelor și ale microbiologiei? Avea dreptate Erasmus din Rotterdam, care a scris împotriva lui Luter în 1524 De libero arbitrio, sau avea dreptate Luter care i-a replicat lui Erasmus în 1525 cu De servo arbitrio?

Și nici nu putem evita o altă întrebare: oamenii își doresc cu adevărat să fie liberi? Sau în realitate nu caută nimic altceva decât o mare putere căreia să-i încredințeze cu toții împreună această condiție incomodă și neliniștitoare numită libertate? Este ceea ce susține Dostoievski în celebra Legendă a Marelui Inchizitor: cardinalul-șef al Inchiziției îl recunoaște pe Cristos reîntors pe pământ, îl întemnițează, iar noaptea îi ține o adevărată lecție de psihologie și filozofie a puterii în care susține că ființele umane sunt mișcate de o întrebare chinuitoare: „În fața cui se cuvine să se închine?”. Ele de fapt nu caută libertatea, „fiindcă nu există și nu a existat vreodată nimic mai insuportabil pentru om și pentru societate decât libertatea”.

Potrivit acestei perspective, sclavia nu este o închisoare în care oamenii, la origine liberi, au fost conduși, ci este o condiție, pe cât de obscură, pe atât de originară, a existenței fizice și psihice. Problema, în acest punct, devine în mod deosebit de natură filozofico-teologică: scopul vieții este să fim liberi ca autonomi și independenți, sau să ne legăm de ceva mai mare decât noi, care ne va elibera cu adevărat de noi înșine și de neliniștile noastre? Iar în acest al doilea caz, cum să facem ca această legătură, în mod inevitabil asimetrică, să nu se transforme în sclavie, ci să genereze eliberare și adevărată libertate?

Acesta este fundalul teoretic pentru a pune problema raportului religie-sclavie, față de care situația este oarecum contradictorie. În privința faptului că religia a sporit sclavia nu există îndoieli, acest lucru apare evident deja în Biblie începând de la una dintre cele mai cunoscute pagini ale ei, așa-numita jertfă a lui Abraham. De ce Dumnezeu îi cere lui Abraham să-l ucidă pe micuțul Isac, generând în sufletul copilului o teroare atât de mare de care nu se va mai vindeca niciodată (nu întâmplător Dumnezeu este numit de două ori în Geneză „Teroarea lui Isac”)? Răspunsul este unul singur: pentru a obține cea mai absolută supunere. De fapt, nu există nimic mai prețios pentru un om decât un fiu, iar Dumnezeu tocmai pe acela îl cere lui Abraham. Cum să numim comportamentul lui Abraham? Credință? Dacă este credință, este în forma celei mai totale sclavii. Această credință, dacă te poate duce la uciderea propriului copil, cine știe ce violență poate genera față de presupușii dușmani ai propriei religii. Dacă religia a vărsat și continuă să verse atât de mult sânge, este din cauza acestui model de credință, o obediență atât de totală și supusă, încât este în realitate sclavie. Tocmai acestei perspective îi pot fi atribuite după părerea mea fenomenele degenerative și violente care au însoțit mult timp drumul religiilor, pentru Biserica Catolică să ne gândim la Inchiziție, la Indexul cărților interzise și la opoziția sistematică împotriva afirmării drepturilor omului, printre care libertatea de conștiință și de presă, sufragiul universal, emanciparea feminină, laicitatea Statului.

Prin urmare, nu trebuie să ne surprindă faptul că Biserica Catolică a ajuns chiar să se pronunțe împotriva abolirii sclaviei. Acest lucru s-a întâmplat în 1866, când, răspunzând la unele chestiuni ale vicarului apostolic din Etiopia, Pius al IX-lea a semnat un document, numit tehnic Instructio, care spune: „Sclavia ca atare, considerată în natura ei fundamentală, nu este cu totul contrară legii naturale și divine. Nu este contrar legii naturale și divine ca un sclav să poată fi vândut, cumpărat, dat la schimb sau dăruit”. Cu un an înainte, Statele Unite ale Americii au abolit sclavia. Este însă la fel de adevărat că religia a contribuit și la combaterea sclaviei, teoretic și practic. Pentru primul aspect, să ne gândim la sfântul Paul care scrie: „Nu mai există nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici liber, nici bărbat, nici femeie” (Galateni 3,28); pentru dimensiunea practică, să ne gândim la apelul clar la rebeliune împotriva stăpânirii romane prezent în ultima carte a Noului Testament: „Răsplătiți-o cu aceeași monedă, retribuiți-o cu dublul nelegiuirilor ei. Turnați-i măsură dublă în cupa din care a băut” (Apocalips 18,6). În afară de inchizitori și prieteni ai dictatorilor, creștinismul a generat persoane precum Gioacchino da Fiore și Francisc de Assisi, mișcările pauperiste și radicale care au dus mereu înainte ideea egalității tuturor ființelor umane, iar în epoca modernă oameni ca Tolstoj, Bonhoeffer, Capitini, don Milani, Romero, Camara, Balducci, Turoldo, Arturo Paoli și exponenții teologiei eliberării (reabilitată de Papa Francisc după persecuțiile lui Ioan Paul al II-lea și ale cardinalului de pe atunci Joseph Ratzinger).

În acest punct, însă, este necesar să ne întoarcem la considerațiile inițiale despre forma cea mai insidioasă a sclaviei, cea interioară, și să înțelegem că tocmai la acest nivel adevărata religie dă tot ce are mai bun, contribuind la eliberarea de ego. Actul fundamental al religiei autentice este convertirea eului, care se eliberează de sclavia față de sine golindu-se de voința de putere și intrând în logica relației armonioase. Aici este depășirea egoului, dar nu sclavie, care nu există pentru că nu mai există stăpânire, ci o formă nouă de relație, care, folosind cuvintele Evangheliei („v-am numit prieteni” – Ioan 15,15), se poate numi prietenie.

Vito Mancuso, teolog, 21 mai 2016

Sursa: Vito Mancuso