Umbra mamei asupra preotului

Textul recent al sociologului Marco Marzano La casta dei casti. I preti, il sesso e l’amore (Casta celor caști. Preoții, sexul și iubirea), Bompiani 2021, prezintă într-unul din capitolele sale o analiză interesantă asupra relației dintre figura maternă și preot.

Analizând contextele socio-familiale din care provin seminariștii, Marzano consideră – împreună cu alți cercetători (autorul semnalează cercetarea asupra clerului apărută în 1984 și comandată de National Conference of Catholic Bishops [Conferința Națională a Episcopilor Catolici]) – că remarcă unele caracteristici comune, inclusiv prezența unei mame dominante. Marzano scrie: «Chiar și din interviurile mele a reieșit prezența frecventă a unei relații „speciale” a aspiranților la preoție cu mamele lor… mame foarte prezente, uneori legate morbid de fiii lor și entuziasmate de intrarea lor în rândurile clerului» (p. 92).

Aceste mame, invadente și posesive, uneori soții ale unor soți neafectivi sau deosebit de absenți, trăiesc pe de o parte o relație anevoioasă cu lumea «masculină», pe de altă parte construiesc o relație deosebit de privilegiată cu fiul lor, idealizând și susținând cu entuziasm ideea unui traseu al său preoțesc cast, astfel încât să mențină cumva asupra lui exclusivitatea afectivă.

Promisiunea celibatului, de fapt, le-ar permite mamelor să controleze viața fiului preot și ar face din aceste mame cele mai viguroase susținătoare ale parcursului celibatar al fiului.

Structura și limbajul teologic androcentric eclezial consolidează apoi în seminarist o legătură privilegiată și adoratoare cu «Marea Mamă», Maria: singurul trup (dar evident evanescent și idealizat) cu care preotul poate alimenta o relație (virtuală), în alternativă cu toate celelalte femei concrete, simbolizate de Eva, de a căror primejdie el trebuie să se ferească.

Prea puțin s-a insistat asupra faptului că idealizarea extremă – pe deplin catolică – a Mariei, departe de a fi o valorizare a femeilor, constituie o formă de misoginie puternică. De altfel, tipologia Eva-Maria, începută de Părinți precum Iustin și Irineu din Lyon, loc comun al omileticii catolice, relegă în realitate toate femeile concrete, adică pe toate cele care nu pot fi mame și fecioare în același timp, în simbolul păcătoasei constituit de Eva, profilând o figură a Mariei departe de femei, ba chiar constituind-o ca un model apăsător pentru acestea. De fapt, nicio femeie nu ar putea vreodată să concureze cu ea: ea singură este mama lui Cristos – cu care preotul trebuie să se identifice – ea singură este nepătrunsă și de nepătruns (cu excepția omileticii catolice), numai ea este fără păcat.

Binomul Biserică-Mamă/Maria extinde apoi simbolismul feminin la structura totalizantă și posesivă a Instituției.

Într-adevăr, limbajul eclezial folosește pe scară largă terminologia afectivă și familială și poate prea puțin se pune accent pe faptul că termeni precum tată, mamă, frați și surori nu sunt lipsiți de un impact profund asupra psihicului nostru și nu pot să nu amintească trăiri originale – adesea rănite sau chiar bolnăvicioase – ale experienței erotice primare a credincioșilor. Mamele «îndrăgostite de fiii lor» par foarte fericite că aceștia sunt consacrați unui itinerar în care nu vor avea altă femeie în afară de ele însele. În mod evident, această relație, și sublimarea ei în devotamentul față de Maria sau în apartenența la Maica-Biserică, devine un element de descurajare primar pentru o eventuală încheiere autentică și sinceră a socotelilor «unei vieți adesea nefericite și trăite sub însemnul ipocriziei și al minciunii» (p. 93) a preotului. Ideea de a «frânge inima mamei», de a-i provoca o suferință imensă, încetinește orice tentativă de a ieși la iveală, fie că este vorba de relații cu alte femei sau – ferească sfântul! – cu bărbați.

În realitate, o astfel de relație cu propria mamă ascunde o ambivalență profundă. Dubla legătură de dragoste-ură care se stabilește cu ea, dacă pe de o parte implică o puternică dependență afectivă, pe de altă parte se hrănește cu îndemnuri puternice spre rebeliune. Iată de ce se acceptă în același timp și într-un mod schizofrenic un control morbid și obsesiv al celor mai mici detalii și mișcări ale propriei vieți, atât din partea propriei mame, cât și din partea Bisericii-Instituție, dar pe de altă parte este creată o breșă a diverselor scăpări, deghizate inițial în mici minciuni și apoi destinate să devină o imensă scenă a vieții unde se întâmplă cele mai inimaginabile lucruri în culise în timp ce în fața scenei The Show must go on [spectacolul trebuie să continue].

Această relație ambivalentă cu propria mamă poate deveni dramatică și sfâșietoare odată ce cariera preoțească a fost întreprinsă.

După cum observăm, este necesară o critică serioasă și profundă a patriarhatului Bisericii Catolice nu numai pentru că prezintă o versiune a masculinului toxic, ci și pentru că justifică o versiune opresivă și sumbră a femininului matern.

Pe de altă parte, Marzano amintește cum a fost amplu confirmat de literatura științifică internațională faptul că, dacă mamele candidaților la preoție sunt figuri dominante, tații sunt figuri negative fie pentru că sunt absenți și slabi, fie pentru că sunt despotici, autoritari, violenți. Printre tații preoților se numără mulți alcoolici, sau care au murit de tineri, sau care și-au părăsit familiile. «A deveni preot – scrie Frawley-O’Dea (2007, p. 1425) – poate fi văzut pentru acești tineri ca o încercare inconștientă de a deveni bărbatul pe care mamele îl iubesc cu adevărat» (p. 100).

De fapt, se întâmplă ca idealul unei autorități paterne înțelegătoare și încurajatoare să fie identificat de acești tineri tocmai în acea paternitate-maternă a lui Dumnezeu Tatăl (să ne gândim la Lc 15) despre care dau mărturie adesea parohii lor, părinții spirituali sau figurile preoților care devin modele de imitat. Totuși, chiar și tipul de relații paternaliste puse în aplicare de acești părinți-paternaliști, mai ales în seminarii, pot ascunde – iar Marzano analizează cum – cele mai grave samavolnicii și abuzuri.

Iată de ce este necesar să ieșim cu toții împreună din această structură bolnavă și care îmbolnăvește.

Feminismul a făcut în repetate rânduri o analiză critică asupra conivenței femeilor la construcția sistemului patriarhal (să ne gândim la lucrarea grupului de filosoafe Diotima despre Ombra della Madre (Umbra mamei), Liguori 2007). Este vorba de un fapt important: atunci când abordăm aceste tematici nu trebuie să ne gândim că într-o mentalitate feministă există femei ca agenți și bărbați ca subiecți pasivi și, invers, că într-o mentalitate patriarhală există bărbați ca agenți și femei ca spectatoare. Aceste lumi sunt construite împreună și, prin urmare, este vorba de a fi «împreună» constructori de modele de relații noi, mai sănătoase și mai eliberatoare pentru bărbați și femei.

Capitolul lucid al lui Marzano pe care am vrut să-l aducem în atenția cititorilor arată foarte bine cum există un matern toxic, cultivat de spiritualitatea catolică, care crește, educă și perpetuează modele de bărbați patriarhali, care sunt sortiți să perpetreze un sistem de silnicii și violențe, și poate mai mult prin ceea ce vor fi educați să sufere, mai degrabă decât prin ceea ce se vor găsi de fapt să facă. Acest lucru nu este cauzat de faptul că natura masculină apare din biologie în acest fel, ci de faptul că anumiți bărbați sunt educați în acest sens înainte de toate de mamele lor.

Cea care scrie nu are nicio dificultate în a recunoaște în profilul candidatului la preoție, creionat de unii psihologi intervievați de Marzano, multe persoane de care este (a fost) legată prin prietenie sinceră, prin muncă, colaborare, dar mai ales prin observație din acel punct de vedere privilegiat care este activitatea profesorală ca femeie în Institutele Teologice.

«Cei care aspiră la preoție sunt de foarte multe ori tineri care sunt convinși mai mult sau mai puțin conștient că nu reușesc să se descurce, că nu au mijloacele pentru a putea avea o viață personală și socială decentă. Haina este pentru ei un remediu pentru acea slăbiciune. Ei cred că haina le va da acea identitate și acel rol social pe care singuri nu ar fi capabili să-l obțină… mecanismele de recrutare a clerului nu răsplătesc autenticitatea credinței candidaților… ci mai degrabă dispoziția lor la supunere și aderarea conformistă la doctrină. Sunt luați dacă se dovedesc a fi soldăței supuși și eficienți… ușor de transformat în agenți ai instituției, în birocrați conformiști, dispuși să nege adevărul pentru a se arăta loiali organizației». Funcționari ai lui Dumnezeu, îi numise cu mulți ani în urmă, cu ochii strălucitori, Eugen Drewermann.

Lectura fundamental sexofobă a sistemului clerical făcută de Marzano pare uneori poate chiar puțin naivă, pentru că pare să uite că problema sexului nu este sexul, ci puterea. «Everything in the world is about sex, except sex. Sex is about power» [Absolut totul în această lume este despre sex, cu excepția sexului. Sexul este despre putere]. (Oscar Wilde).

Cu toate acestea, nu putem spune în cele din urmă că nu are dreptate atunci când scrie: «…Biserica este un ascensor social fenomenal pentru persoane mediocre, una dintre puținele instituții în care tinerii care valorează puțin pot avea un rol de putere. Și tocmai din puterea exercitată asupra conștiințelor derivă acea beție în mintea preoților, care în multe cazuri se transformă în perversiune, într-un delir al omnipotenței» (p. 103). Nici măcar nu este nevoie să deranjăm numărul de cazuri de abuzuri apărute în ultimii ani pentru a-i da dreptate.

Autorul ar putea lua mai în serios acest ultim punct ca un criteriu de lectură pentru următoarea sa carte, poate despre monahismul feminin, unde umbra Marilor Maici (Abatese) continuă să facă victime, însă de această dată printre «fiice».

Puținele reflecții schițate ar avea pretenția să explice și de ce este necesar să ieșim împreună din acest sistem, bărbați și femei. De fapt, o ideologie de (acest) gen nu face bine bisericii.

Selene Zorzi, 1 februarie 2022

Sursa: rocca.cittadella.org