Teologul luminii garant al Bisericii

„Lumină intelectuală plină de iubire”: acestea sunt cuvintele lui Dante (Paradis XXX, 40) care îmi vin instinctiv în minte când mă gândesc la persoana și gândirea lui Joseph Ratzinger. El a fost, în primul rând, un teolog. Cu mult înainte de a fi episcop, cardinal, papă, papă emerit, el a fost și nu a încetat niciodată să fie un teolog. Habitusul mental teologic nu l-a părăsit niciodată și eu cred că tocmai de aceea și-a dat demisia din papalitate, pentru că a fi teolog este cu totul altceva decât a fi papă, iar a împăca cele două stări este foarte dificil, cred că imposibil, dovadă în acest sens fiind faptul că, dintre toți papii din istorie, nu există niciunul care să fi fost un adevărat teolog. Cu excepția lui, bineînțeles.

Ce fel de teologie era teologia lui? O putem rezuma în trei adjective: eclezială, rațională, spirituală. Prin „eclezial” mă refer la faptul că abordarea teologică căreia îi aparținea Ratzinger (împărtășită printre teologii catolici contemporani de Guardini, de Lubac, Congar, von Balthasar, Forte; și neîmpărtășită de Teilhard de Chardin, Rahner, Küng, Boff, Molari) face din reflecția asupra credinței un act eminamente comunitar. Chiar și atunci când teologul se află singur în camera lui de lucru, el nu are de-a face cu o gândire personală, ci cu ceva ce i-a fost încredințat, cu un „depositum” pe care îi revine mai ales să-l păstreze și să-l încredințeze necontaminat altora, conform îndemnului lui Paul către Timotei: „Păzește depozitul, evitând vorbăria deșartă și împotrivirile așa numitei științe” (1 Timotei 6, 20). Teologii acestei școli au drept caracter suprem distinctiv iubirea pentru Biserică, față de care își trăiesc cu intensitate apartenența. Sfântul Augustin se exprima astfel: „Nu aș crede în Evanghelie dacă autoritatea Bisericii Catolice nu m-ar îndemna să cred”. Punctul de forță aici este că simți un sentiment vital de apartenență la o tradiție mai mare din care ești născut și de care ești purtat, un lanț neîntrerupt de sfințenie pe ale cărui urme de-a lungul secolelor ajungi direct la Domnul. Limita, după părerea mea, este că din această abordare teologică nu va putea lua naștere niciodată o încercare precum cea a Sfântului Toma de Aquino de a pune un filozof păgân (Aristotel) la temelia viziunii despre lume, sau ca cea a lui Teilhard de Chardin de a face același lucru cu faptul științific al evoluției. Dificultatea pe care Ratzinger a mărturisit că a simțit-o ​​de tânăr în studiul lui Toma („Am avut dificultăți în înțelegerea gândirii lui Toma de Aquino”) nu era cu siguranță o problemă de inteligență, ci mai degrabă senzația de a se afla într-o lume străină pentru el: „Logica sa cristalină mi se părea prea închisă în ea însăși, prea impersonală și preconfecționată”.

Al doilea adjectiv pentru teologia lui Ratzinger este „rațional”. Citez pe larg din cele mai cunoscute lucrări ale sale: „A crede în mod creștin înseamnă a înțelege existența noastră ca răspuns dat Cuvântului, Logosului care susține și menține în ființă toate lucrurile”. Și iarăși: „Credința creștină în Dumnezeu implică înainte de toate o decizie pentru preeminența Logosului asupra materiei pure”. Și în fine: „Credința creștină în Dumnezeu este în primul rând o opțiune pentru primatul Logosului”.

Aceste afirmații ridică întrebarea decisivă de a decide de unde vine rațiunea noastră: s-a născut din întâmplare în întunericul universului din ceea ce este fără rațiune? Sau provine dintr-un principiu rațional care este temelia tuturor lucrurilor? Ratzinger nu are îndoieli: „Credința creștină este, azi ca și ieri, opțiunea pentru prioritatea rațiunii și a raționalului”. Astfel ajunge să scrie: „În alfabetul credinței, la locul de cinste, se află afirmația: La început era Logosul. Credința ne atestă că temelia tuturor lucrurilor este Rațiunea veșnică”. Rezultatul este o abordare atât de lucidă încât poate fi chiar orbitoare pentru unii: „Credința nu vrea să ofere omului vreo formă de psihoterapie: «psihoterapia» ei este adevărul”.

Al treilea adjectiv care conotează teologia lui Ratzinger este „spiritual”. Pentru el, expresia cea mai frumoasă și concisă a credinței primilor creștini vine din Scrisoare întâi a lui Ioan: „Noi am crezut în iubire” (1 Ioan 4, 16). Și comentează: „Cristos devenise descoperirea iubirii creatoare, rațiunea universului se revelase ca iubire”. Din aceste cuvinte transpare armonia dintre dimensiunea rațională și dimensiunea spirituală, din care se înțelege că atunci când Ratzinger vorbește despre „rațiune” el nu se referă la instrumentul analitic și de calcul al minții noastre (prețios, desigur, dar insuficient pentru a guverna întreaga existență, pentru că, așa cum scria Tagore, „o minte care este doar logică este ca o lamă de cuțit”), ci se referă la logica armoniei și relaționalității care guvernează toate lucrurile. Filosofii greci o numeau Logos, iar creștinismul constă în vestirea acestui Logos făcut om.

Pentru a fi părtași ai Logosului, însă, trebuie să-l iubim cu toată ființa noastră. De aceea Ratzinger afirmă că „legătura dintre teologie și sfințenie nu este un discurs sentimental sau pietist, ci își are fundamentul în logica lucrurilor”. Adică: mai întâi vine sfințenia, apoi teologia, pentru că niciun teolog adevărat nu este de conceput fără o viață spirituală intensă, așa cum Augustin de exemplu este de neconceput fără pasiunea drumului său spre radicalitatea creștină, acel Augustin pe care Ratzinger îl simțea atât de aproape: „Când citesc scrierile Sfântului Augustin nu am impresia că este un om care a murit în urmă cu aproximativ o mie șase sute de ani, ci îl simt ca pe un om de astăzi: un prieten, un contemporan care îmi vorbește cu credința sa proaspătă și actuală”.

Cele trei particularități ale gândirii teologice a lui Ratzinger (eclezialitatea, raționalitatea, spiritualitatea) au caracterizat în mod inevitabil și magisteriul papal pe care l-a desfășurat sub numele de Benedict al XVI-lea, constituind măreția și limitele acestuia. Măreție, datorită dimensiunii spirituale universal recunoscute, pentru că el a fost fără îndoială un om al lui Dumnezeu care a vrut neîntrerupt să-i conducă pe oameni la Dumnezeu. Limite, din cauza eclezialității și raționalității care îl determinau să dorească să reconducă în interiorul tradiției inovațiile dezvoltate mai ales în domeniul moralei sexuale, bioeticii și luptei împotriva nedreptăților sociale de teologia eliberării, riscând astfel de mai multe ori să se închidă față de ceea ce Evanghelia numește „vântul duhului”, care, după cum este scris, „suflă unde vrea” (Ioan 3, 8).

Cu o zi înainte de a fi ales Papă, pe 18 aprilie 2005, în cadrul omiliei ținute în Bazilica Sfântul Petru în calitate de decan al Colegiului Cardinalilor, Ratzinger a spus: „Toți oamenii vor să lase o urmă care să rămână. Dar ce rămâne? Nu banii. Nici măcar clădirile nu rămân; nici cărțile. După un anumit timp, mai mult sau mai puțin lung, toate aceste lucruri dispar. Singurul lucru care rămâne pentru totdeauna este sufletul omenesc, omul creat de Dumnezeu pentru eternitate. Rodul care rămâne este așadar ceea ce am semănat în sufletele oamenilor – iubirea, cunoașterea; gestul capabil să atingă inima; cuvântul care deschide sufletul spre bucuria Domnului”. Sunt cuvinte frumoase în care și acum putem întrezări bătăile inimii sale. Iar eu cred că Joseph Ratzinger, cu gândirea și viața sa, ne-a indicat ca un adevărat maestru primatul sufletului și al spiritualității. De aceea mi-l amintesc ca pe o imagine fidelă a „luminii intelectuale pline de iubire”.

Vito Mancuso, La Stampa, 2 ianuarie 2023

Sursa: Vito Mancuso

Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor de master în Meditație și Neuroștiințe la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este: Etica per giorni difficili (Etica pentru zile grele), Garzanti 2022. Printre celelalte lucrări ale sale: La mente innamorata (Mintea îndrăgostită), Garzanti 2022, A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti 2021, I quattro maestri (Cei patru învățători), Garzanti 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și teama) (2020), La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni) ( 2019), La via della bellezza (Calea frumuseții) (2018), Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi) (2017), Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi) (2016), Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui) (2015), Questa vita (Această viață) (2015), Io amo (Eu iubesc) (2014), La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus) (2014), Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne determină să iubim) (2013), Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație) (2013), Obbedienza e libertà (Supunere și libertate) (2012), Io e Dio (Eu și Dumnezeu) (2011), La vita autentica (Viața autentică) (2009), Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui) (2009), L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său) (2007), Hegel teologo (Teologul Hegel) (1996 și 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi.

O mică precizare

Unii cititori ai acestei pagini și-au exprimat uimirea și regretul față de articolul meu despre Joseph Ratzinger publicat ieri, 2 ianuarie, în ediția tipărită a cotidianului La Stampa și anterior pe site-ul aceluiași ziar.

Desigur, fiecare este responsabil pentru propriile sale judecăți, eu mă limitez aici să amintesc motto-ul cardinalului Martini, pentru mine un discurs concis și prețios despre metodă: „Pro veritate adversa diligere”, adică: „Din iubire față de adevăr să iubim contradicțiile” (cum îi plăcea să traducă în ultimii ani ai vieții sale).

Gândirea lui Ratzinger este una dintre cele mai eclatante reprezentări ale „adversus”-ului meu. Dar dacă eu nu iubesc acest „adversus”, încercând să-l înțeleg și să-i surprind sufletul, nu merg spre întregul adevăr, ci rămân în porțiunea mea de adevăr, care, ca porțiune, este non-adevăr.

Spre deosebire de Ratzinger, eu nu identific adevărul cu doctrina catolică, dar acest lucru nu trebuie să mă împiedice să surprind adevărul care există în poziția lui. Cu respect și blândețe. Dacă nu, mă transform într-un inchizitor în sens opus.

Vito Mancuso, 3 ianuarie 2023 [postare tradusă de pe pagina de Facebook a lui Vito Mancuso scrisă în urma reacțiilor unor cititori cărora acest articol li s-a părut „mai mult un elogiu al adversus-ului decât o căutare a adevărului și au rămas dezorientați”]