Teologii ale istoriei și războiul din Ucraina

Două teologii alternative și ambele legitime, una pentru rezistență și cealaltă pentru a ne preda puterii politice

Să luăm cu toții în serios pentru o clipă, credincioși sau necredincioși, dogma doctrinei creștine: și anume că Dumnezeu s-a făcut om. Spun „Dumnezeu”: Adevărul, Înțelepciunea, Puterea, o putere atât de puternică încât este Atotputernicie și atât de inteligentă încât este Providență. Cel care știe totul, care vede totul, care poate totul, care dispune totul. Ei bine, Dumnezeu se face om, intră în lumea creată de el și ia un trup plămădit de el. Într-o situație normală, ce se întâmplă cu cineva care este stăpânul absolut al unui loc, de exemplu al unei firme, când se duce pe proprietatea lui care depinde de el în toate privințele? Are loc primirea cea mai triumfală. Cu siguranță nu respingerea, persecuția, condamnarea la moarte și execuția. Aceasta se întâmplă într-o situație normală. Creștinismul, prin anunțarea morții Fiului lui Dumnezeu, despre care declară că este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, ne face să înțelegem că în Istorie nu suntem într-o situație normală. Este ceea ce Hamletul lui Shakespeare avea să reafirme în felul său șaisprezece secole mai târziu: „Istoria a ieșit din balamale” („The time is out of joint”). Moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu dezvăluie că Istoria este condusă de puteri opuse Binelui, sfântul Paul le numește „dominatori ai acestei lumi a întunericului” (Efeseni 6,12), evanghelistul Luca îl face pe Satana să spună că toate împărățiile lumii sunt ale lui și că le dă cui vrea (cf. Luca 4,6), evanghelistul Ioan îl desemnează pe Satana „conducător al acestei lumi” (Ioan 12,31). Pe scurt, nu era nevoie să-l așteptăm pe Vladimir Putin pentru a înțelege fața obscenă și structural diabolică a puterii: aceasta este substanța Istoriei așa cum reiese din Noul Testament. Sau mai bine zis, din una dintre cele două teologii ale Istoriei pe care acesta le prezintă.

De fapt, mai există o alta, la fel de autoritară, care susține aproape contrariul: și anume că Istoria este condusă și controlată în întregime de Dumnezeu, atât în ​​scopul complexiv către care tinde, cât și în fiecare eveniment minim care are loc în decursul ei. De exemplu, Isus îi întreabă pe discipolii săi: „Nu se vând oare două păsări pe un ban?”. Și continuă: „Totuși, niciuna dintre ele nu cade pe pământ fără știrea Tatălui vostru. Iar vouă până și firele de păr de pe cap vă sunt numărate toate”. Pentru a încheia apoi: „Așadar, nu vă temeți!” (Matei 10,29-31). Noi astăzi ne temem foarte mult și de aceea a ști că există cineva care vede și are grijă ne ajută să diminuăm teama, dacă nu să o facem să dispară. Această a doua teologie a Istoriei ne oferă mai multă siguranță decât prima, dar care dintre cele două este mai aproape de adevăr? Cine trage de fapt sforile acestei lumi: Dumnezeu sau Satana? Binele sau Răul? Este uluitor de observat că Noul Testament legitimează ambele alternative: lumea condusă de Rău și lumea condusă de Bine, „teama şi cutremurul” și încrederea cea mai senină.

Diferența radicală apare și în ceea ce privește moartea lui Isus, răspunzând la întrebarea de ce a fost răstignit. El a suferit moartea sau a căutat-o? Voia sau nu voia să moară? Moartea lui a fost o înfrângere sau, din contra, a reprezentat victoria supremă? În Noul Testament se regăsesc ambele alternative.

Potrivit teologiei care consideră Istoria în mâinile unor puteri obscure, Isus nu voia să moară, ci a fost ucis de puterea religioasă și politică, suferind în aceasta aceeași soartă ca mulți alți drepți înaintea lui și după el, de la Ioan Botezătorul până la Oscar Romero, Rosario Livatino, Giovanni Falcone, Paolo Borsellino, Peppe Diana, Pino Puglisi, Anna Politkovskaja și mulți alții. Cei drepți, cu cât sunt mai eficienți în denunțarea răului, cu atât sunt mai persecutați și apoi eliminați. Însuși Isus prevăzuse acest lucru: „Fericiți cei persecutați pentru dreptate”.

Dar pentru teologia care consideră Istoria în mâinile lui Dumnezeu care o conduce într-un mod drept și iubitor, configurând-o ca Providență, cel responsabil de moartea lui Isus nu putea fi decât cel care hotărăște fiecare destin în parte: Dumnezeu Tatăl. Dacă Isus a fost ucis de cei puternici ai acestei lumi, acest lucru a fost posibil doar pentru că acesta a fost planul gândit încă de la început de Dumnezeu, Isus s-a făcut om întrucât a fost de îndată destinat să fie în realitate miel: mielul de jertfă, Mielul lui Dumnezeu, „victima jertfită pentru mântuirea noastră”, după cum spune canonul euharistic al Liturghiei catolice. Iar în ceea ce privește tradiția ortodoxă, dacă privim cu atenție la icoanele Crăciunului, observăm că pruncul Isus zace nu într-un leagăn, ci într-un sarcofag, și că nu este înfășurat în scutece pentru nou-născuți, ci în fâșii de pânză pentru mumii, indicând chiar de la început destinul lui: Isus „trebuia” să fie ucis. Este ceea ce afirmă recurentele „anunțuri ale patimii” din Evangheliile sinoptice, precum și fatidicul „ceas” despre care vorbește Evanghelia a patra, constând exact în moartea sa.

Divergența dintre cele două teologii este reprodusă în modul cel mai clar în judecata asupra puterii politice. Pentru teologia istoriei ca providență, care ne invită să nu ne fie teamă și pe care din acest motiv am putea-o defini optimistă, puterea politică, orice putere politică, este o expresie a voinței divine. Iată ce scrie în această privință sfântul Paul: „Nu există autoritate decât de la Dumnezeu: cele existente sunt rânduite de Dumnezeu. Deci oricine se împotrivește autorității se împotrivește ordinii stabilite de Dumnezeu”. Consecința este ușor de prevăzut: „Fiecare să se supună autorităților constituite” (Romani 13,1-2). Chiar și lui Putin? Lui Stalin? Lui Mussolini și lui Hitler? Apostolul Paul nu ar avea nicio îndoială în a răspunde da, pentru că „nu există autoritate decât de la Dumnezeu” (non est potestas nisi a Deo).

Pentru teologia care concepe istoria ca fiind o stăpânire adversă lui Dumnezeu, atât de adversă încât i-a răstignit Fiul și a făcut la fel cu toți cei drepți, puterea politică este exact opusul. Paul scria cuvintele pe care tocmai le-am amintit creștinilor din Roma, deci puterea despre care vorbea era Imperiul Roman: ei bine, teologia alternativă și pesimistă a istoriei vorbește despre Roma îndemnându-i pe creștini să se răzvrătească împotriva puterii sale: „Răsplătiți-o cu aceeași monedă, retribuiți-o cu dublul nelegiuirilor ei. Turnați-i de două ori mai mult în potirul din care a băut. Cât de mult a cheltuit pentru gloria și luxul ei, atât de mult dați-i înapoi în chin și necaz” (Apocalips 18,6-7). Ceea ce, departe de a consta în a „oferi obrazul celălalt”, este un îndemn la răzvrătire (nu aș exclude violentă, având în vedere tonul).

Să revenim în zilele noastre. În predica patriarhului Kirill care binecuvântează războiul lui Putin este posibil să întrezărim teologia loialistă cu puterea, cea care leagă în armonie politica și spiritualitatea, și care în sfera catolică l-a determinat pe Pius al XI-lea să-l definească pe Mussolini drept „om al Providenței”, dar care a produs și colaborări virtuoase cu puterea politică știind să recunoască o politică dreaptă și solidară, ca de exemplu în cazul colaborării dintre Nelson Mandela și Desmond Tutu. În propovăduirea papei Francisc care este scandalizat și rușinat de creșterea cheltuielilor militare, se poate întrezări teologia opusă puterii, cea care separă în mod clar politica și spiritualitatea și care respinge orice compromis, așa cum a fost cazul lui Thomas Morus, dar care a generat și poziții intransigente incapabile să recunoască evoluția societății civile și cultura drepturilor omului, așa cum s-a întâmplat cu Biserica Catolică de-a lungul secolului al XIX-lea și practic până la Vatican II. Faptul că Noul Testament conține ambele teologii alternative indică legitimitatea amândurora. Rezultatul este ceea ce indica Bonhoeffer când vorbea despre „rezistență și predare”: uneori este necesar să rezistăm puterii, alteori să ne predăm și să ne adaptăm. A înțelege când și cum, este lucrarea înțelepciunii, marea sarcină a conștiinței morale. În opinia mea, esențialul este să evităm unilateralitatea și extremismul celor care, alegând doar un singur pol, îi condamnă total pe ceilalți. Fizicianul danez Niels Bohr, unul dintre părinții mecanicii cuantice, spunea: „Există două tipuri de adevăr: adevărurile simple, unde contrariile sunt în mod clar absurde, și adevărurile profunde, care pot fi recunoscute prin faptul că opusul este la rândul său un adevăr profund”. Istoria este un adevăr profund, ba chiar atât de profund încât nimeni nu i-a văzut și nici nu-i va vedea vreodată capătul.

Vito Mancuso, La Stampa, 16 aprilie 2022

Sursa: Vito Mancuso

Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor de master în Meditație și Neuroștiințe la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este: La mente innamorata (Mintea îndrăgostită), Garzanti 2022. Printre celelalte lucrări ale sale: A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti 2021, I quattro maestri (Cei patru învățători), Garzanti 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și teama) (2020), La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni) ( 2019), La via della bellezza (Calea frumuseții) (2018), Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi) (2017), Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi) (2016), Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui) (2015), Questa vita (Această viață) (2015), Io amo (Eu iubesc) (2014), La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus) (2014), Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne determină să iubim) (2013), Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație) (2013), Obbedienza e libertà (Supunere și libertate) (2012), Io e Dio (Eu și Dumnezeu) (2011), La vita autentica (Viața autentică) (2009), Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui) (2009), L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său) (2007), Hegel teologo (Teologul Hegel) (1996 și 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi. În Germania a fost publicată o monografie despre el: Essentials of Catholic Radicalism. An Introduction to the Lay Theology of Vito Mancuso, Frankfurt am Main 2011 (Elementele esențiale ale radicalismului catolic. O introducere în teologia laică a lui Vito Mancuso, Frankfurt pe Main 2011).