Tată, glorifică-l pe Fiul tău

Duminica a 7-a a Paștelui[1] – 21 mai 2023

Tată, glorifică-l pe Fiul tău!

În acel timp, Isus, ridicându-și ochii spre cer, a zis: «Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine, pentru ca, precum i-ai dat putere asupra fiecărui om, să dea viață veșnică tuturor acelora pe care i-ai dat lui!
Iar viața veșnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos. Eu te-am glorificat pe pământ împlinind lucrarea pe care mi-ai dat-o să o fac. Și acum, Tată, glorifică-mă la tine însuți cu gloria pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi fost lumea!
Am revelat numele tău oamenilor pe care tu mi i-ai dat din lume. Ai tăi erau și mi i-ai dat, iar ei au împlinit cuvântul tău. Acum au cunoscut că tot ce mi-ai dat este de la tine, căci cuvintele pe care mi le-ai dat, le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că am ieșit de la tine și au crezut că tu m-ai trimis.
Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi. Și toate ale mele sunt ale tale și ale tale sunt ale mele și eu sunt glorificat în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, iar eu vin la tine».

Ioan 17,1-11a

Astăzi este proclamată prima mare mișcare a așa-numitei «rugăciuni sacerdotale» a lui Isus care pecetluiește discursurile ținute în cenaclu în ultima seară a vieții sale pământești. Temele sunt multiple: un cercetător chiar a semnalat prezența a aproximativ patruzeci de cuvinte caracteristice limbajului teologic al celei de-a patra Evanghelii. Cu insistență, în deschidere, apare tema «glorificării». Este dezvăluirea solemnă a divinității Fiului care se va împlini tocmai pe cruce când Tatăl va revela lumii eficacitatea mântuitoare a morții lui Cristos și astfel va începe evenimentul pascal. Discipolii lui Isus vor vedea în acea glorie divinitatea învățătorului și a Domnului lor și vor crede în el. Din Messale festivo, Edizioni San Paolo, Milano 2021, p. 404.


Nebunia lui Dumnezeu

Ioan 17

După ce le-a dat discipolilor săi ultimele instrucțiuni și a încercat să-i facă să înțeleagă că suferințele care urmează să vină sunt precum durerile nașterii, dureri care prevestesc o bucurie imensă (In 16,21-22), Isus se adresează acum Tatălui. Ioan îngrijește în mod deosebit ultimul discurs sublim al lui Cristos, încredințând credincioșilor din toate timpurile o pagină de o extraordinară bogăție spirituală și teologică, cunoscută sub numele de „Rugăciunea lui Isus”.

„A sosit ceasul”, anunțat pentru prima dată la nunta din Cana (In 2,4), cel al noii alianțe a lui Dumnezeu cu poporul său, un legământ care nu va fi scris într-o carte, ci în carnea lui Isus, care nu va fi pecetluit cu sângele vițeilor (Ex 24,7-8), ci cu cel al lui Cristos. O alianță care nu se va baza pe un cod de norme exterioare omului, ci pe comunicarea interioară a aceleiași puteri a Tatălui, a Duhului, oamenilor chemați să fie fiii săi (In 1,12).

Acest ceas, iminent de acum (In 17,1), este ultimul act al nebuniei unui Dumnezeu care, din iubire față de oameni, s-a făcut om ca ei și slab ca ei (1 Cor 1,25).

O cale dificilă

Isus se adresează Tatălui cu o expresie insolită, niciodată folosită în restul Noului Testament: „Tată sfânt” (In 17,11). Calificativul de sfânt, cel care este „separat”, nu îl îndepărtează pe Tatăl de realitatea umană, ci, dimpotrivă, îl adâncește în mod eficient în aceasta, adică separându-i de sfera răului pe cei care îl îmbrățișează („Sfințește-i în adevăr”, In 17,17).

Această sfințire săvârșită de Tatăl îi permite omului ceva de neimaginat într-o realitate religioasă în care Dumnezeu era exilat în înălțimea cerului (Iob 22,12), intangibil și inaccesibil.

Ei bine, odată cu Isus, acest Dumnezeu îi cere omului să fie primit în viața sa pentru a se contopi cu el, pentru a-i dilata fără măsură capacitatea de iubire, pentru a fi astfel o singură realitate: „Ca să fie unul ca și noi” (In 17,11).

Ceea ce spune Isus este clamoros: nu cere doar ca oamenii să fie uniți (să fie una), ci „să fie unul”, adică să aibă condiția divină, aceeași ca Tatăl.

Era cunoscută la acea vreme aspirația oamenilor de a cuceri condiția divină, iar a deveni zei era obiectivul tuturor celor care dețineau puterea și voiau de aceea „să urce în ceruri”, pentru a se înălța deasupra celorlalți oameni („Voi urca în cer, deasupra stelelor lui Dumnezeu voi stabili tronul meu… Voi fi asemenea Celui Preaînalt”, Is 14,13-14).

A ajunge la Dumnezeu era și aspirația maximă a oricărei persoane religioase: să se înalțe, să se spiritualizeze, pentru a se contopi mistic cu Dumnezeul invizibil.

Cei puternici credeau că se apropie de Dumnezeu și că sunt egali cu el prin acumularea puterilor; persoanele religioase prin acumularea practicilor religioase.

Dar Isus propune ceva diferit și de neînțeles pentru mentalitatea religioasă: nu un om care urcă spre Dumnezeu pentru a avea însăși condiția sa divină, ci un Dumnezeu care coboară la oameni pentru a se face om ca și ei, un Dumnezeu care „s-a golit pe sine asumându-și condiția de slujitor, devenind asemenea oamenilor” (Fil 2,7) și care, „deși era bogat, s-a făcut sărac” (2 Cor 8,9).

Pentru a realiza planul divin și a permite ca „Dumnezeu să fie totul în toți” (1 Cor 15,28), Tatăl, prin Fiul, cere să fie primit de oameni pentru a se contopi în viața lor. Această fuziune nu îi va face mai spirituali, ci mai umani.

Cu cât omul va fi mai capabil, prin îmbrățișarea Tatălui, să se facă mai uman, milostiv, compătimitor, cu atât mai mult va elibera divinul care este în el.

Distanța dintre Dumnezeu și om este astfel eliminată, iar acolo unde este Dumnezeu este și omul, pentru că nu este posibil să facem vreo experiență a divinului separându-ne de uman. Acest proces de primire și identificare cu Domnul va face din om singurul sanctuar adevărat din care va iradia gloria divină (1 Cor 3,17).

În această nouă realitate, calea umanității își schimbă direcția.

În vechea alianță, oamenii aveau ca scop al existenței lor un Dumnezeu de căutat (Ps 27,8). Acum când Dumnezeu s-a făcut om în Isus, Domnul nu ne cere să-l căutăm, ci să-l primim și, împreună cu el și asemenea lui, să mergem spre oameni.

Nu Dumnezeu, ci omul este țelul spre care omenirea tinde, un om care este învăluit cu iubirea necondiționată și gratuită a Tatălui, acea iubire care creează și reînnoiește forțe vitale în umanitate (Sof 3,17).

Comunitatea, chemată să fie manifestare vizibilă a gloriei lui Dumnezeu, transformă iubirea de identificare și contopire cu Tatăl într-o iubire de dăruire și de slujire față de frați.

Experiența crescândă a unei iubiri primite, care se transformă în iubire comunicată, alimentează un flux continuu de limfă vitală care, fiind însăși viața lui Isus, este sursa unei bucurii crescânde, depline și debordante: „Spun acestea în timp ce sunt încă în lume, ca să aibă în ei bucuria mea deplină” (In 17,13).

Eliberează-ne de cel rău

Sfințirea înfăptuită de Tatăl îi face pe discipoli capabili să fie feriți de cel rău („Nu îți cer să-i scoți din lume, ci să îi păzești de cel rău”, In 17,15).

Este singura dată când în Evanghelia după Ioan apare termenul „cel rău”, pentru a desemna ceea ce evanghelistul a identificat deja ca fiind diavolul (In 8,44), satana (In 13,27), tatăl unui sistem pervers și criminal.

Isus îi cere Tatălui să-i protejeze comunitatea de o societate nedreaptă, în care interesul și avantajul personal sunt pe primul loc, poftă de stăpânire care l-a făcut pe unul dintre discipolii săi, Iuda, un dușman, hoț, mincinos și ucigaș (In 6,70-71; 13,2.29).

Acțiunea sfințitoare a Tatălui nu-i separă pe discipoli de lume, ci, dimpotrivă, îi cufundă în aceasta.

Tatăl nu caută preoți care să-l tămâieze, ci fii care să-i semene, nu devotați care psalmodiază, ci oameni temerari: „După cum tu m-ai trimis pe mine în lume, și eu îi trimit pe ei în lume” (In 17, 18).

Misiunea discipolilor are același scop cu cel al lui Isus: a manifesta lumii chipul Tatălui, pentru a oferi tuturor o posibilitate de mântuire. „Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,17).

Isus, care nu îi numește pe discipoli slujitori, ci prieteni (In 15,15), îi asociază cu misiunea sa, încrezându-se atât de mult în lucrarea lor, încât se roagă Tatălui și „pentru cei care vor crede în mine prin cuvântul lor” (In 17,20).

Ceea ce Isus prezentase la început ca fiind cuvântul său („Dacă cineva mă iubește, va împlini cuvântul meu”, In 14,23) și al Tatălui (In 17,14), acum devine „cuvântul lor”.

Cuvântul grecesc logos nu indică numai un cuvânt, ci conținutul acestuia, adică mesajul.

Pentru discipolii lui Isus nu este vorba de a merge să repete o doctrină învățată, ci să comunice o experiență personală.

Ei nu trebuie să repete cuvintele lui Isus, ci să vestească și să trăiască un mesaj pe care l-au experimentat ca adevărat și care i-a făcut să înțeleagă că Isus este cu adevărat de la Dumnezeu și că Dumnezeu l-a trimis (In 17,7).

Invitându-i pe discipoli să anunțe „cuvântul lor”, Isus arată că mesajul său nu este un adevăr imuabil care trebuie păstrat și transmis neschimbat în timp, ci un cuvânt viu și dătător de viață, care crește și se îmbogățește odată cu viața credincioșilor.

De fapt, deoarece acest cuvânt este legat de însăși viața individului, pe măsură ce dăruirea de sine a discipolului devine mai adevărată, se dezvoltă noi capacități de iubire și se descoperă noi posibilități de a face acest lucru. Această creștere progresivă a unei iubiri care se autoalimentează, face ca înțelegerea mesajului să crească în intensitate și extindere, și ca credința să nu se bazeze pe o mărturie exterioară, ci pe puterea vieții pe care Duhul o comunică celor care practică mesajul lui Isus.

Pentru ca acest lucru să fie posibil, Isus le-a comunicat discipolilor săi toată capacitatea sa de iubire („i-a iubit până la capăt”, In 13,1), spălându-le picioarele. Tocmai în felul acesta a manifestat Cristos gloria lui Dumnezeu, prin slujire, revelând adevăratul său chip, cel al unui Tată care din iubire se face slujitorul fiilor săi.

Acțiunea lui Isus era finalizată contopirii dintre el, Tatăl și ai săi: „Gloria pe care mi-ai dat-o mie, eu le-am dat-o lor, ca să fie unul, după cum noi suntem unul” (In 17,22).

Tocmai iubirea care devine slujire este cea care face posibilă unirea dintre discipol și Domnul și permite contopirea într-o singură realitate, manifestând un Dumnezeu în dimensiunea sa umană și pe om în dimensiunea sa divină, într-un proces crescând care tinde spre plenitudine: „Eu în ei și tu în mine, ca să fie desăvârșiți în unul” (In 17,23).

Acest lung discurs al lui Isus nu este atât o rugăciune (verbul a se ruga apare numai la versetul 9), cât o declarație solemnă prin care Cristos își reafirmă condiția divină și voința sa, care este aceeași cu cea a Tatălui.

De aceea Isus nu cere, ci vrea ca ceea ce spune să se realizeze: „Tată, cei pe care mi i-ai dat, vreau să fie cu mine acolo unde sunt eu” (In 17,24).

Condiția divină este destinul fiecărui credincios, aceasta este voința lui Isus și voința lui Dumnezeu, după cum va fi formulată în mod magistral de Paul în Scrisoarea către Efeseni: „În el ne-a ales mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinți și neprihăniți înaintea lui în iubire, predestinându-ne să fim pentru el fii adoptivi prin Isus Cristos, conform planului binevoitor al voinței sale” (Ef 1,4-5).

Când totul ne face să credem că am ajuns de acum la plinătatea revelației lui Dumnezeu în Isus și că nimic altceva nu poate fi adăugat la aceste culmi spirituale, Isus declară că aceasta este doar premisa, punctul de plecare pentru o cunoaștere ulterioară a lui Dumnezeu: „Eu le-am făcut cunoscut numele tău și îl voi face cunoscut” (In 17,26).

Cunoașterea deplină a cine este Dumnezeu, dezvăluirea finală a chipului său, manifestarea gloriei sale nu vor avea loc printr-o demonstrație spectaculoasă a divinității în mijlocul tunetelor și al fulgerelor, ci pe o cruce, în mijlocul insultelor și al gesturilor de batjocură.

Nebunia lui Dumnezeu.

Sursa: Alberto Maggi, La follia di Dio. Il Cristo di Giovanni, Cittadella Editrice, Assisi 2011, p. 173-178.


[1] În Italia în această duminică se celebrează Înălțarea Domnului, conform permisiunii acordate de Sfântul Scaun Conferințelor Episcopale naționale de a putea transfera celebrarea liturgică în duminica imediat următoare acolo unde Înălțarea Domnului nu este sărbătoare legală.