Strigătul de alarmă al lui Ratzinger

Testamentul spiritual al lui Benedict al XVI-lea

Testamentul spiritual[1] al lui Joseph Ratzinger publicat după moartea sa, dar compus în 2006, este foarte instructiv pentru înțelegerea sufletului său, aș spune mai axact a psihicului său, adică acea dimensiune interioară în care gândirea unei ființe umane se amestecă cu emoțiile și creează acel conținut de raționalitate și iraționalitate din care fiecare dintre noi este format în mod real.

Textul scurt este împărțit în patru părți: mulțumiri, cerere de iertare, îndemnuri, cerere de rugăciune. Fără a diminua importanța mulțumirilor și a cererilor, frumoase din punct de vedere uman, dar previzibile în ceea ce privește mulțumirile și convenționale în ceea ce privește cererile, partea cu siguranță cea mai interesantă este a treia, cea a îndemnurilor adresate tuturor catolicilor. În timp ce scria, el știa că acest text va fi citit a doua zi după moartea sa cu cea mai mare atenție din partea tuturor, ceea ce înseamnă că, dacă avea un as de jucat, tocmai acesta era locul unde să facă acest lucru. Și, de fapt, Ratzinger l-a jucat.

La început se adresează numai bavarezilor: «Nu vă lăsați abătuți de la credință». Apoi se adresează tuturor și întărește invitația cu două semne de exclamare: «Rămâneți tari în credință! Nu vă lăsați dezorientați!». Iată cel mai mare îndemn al său, scopul pentru care și-a dedicat viața, asul său: conservarea credinței. Dovadă în acest sens este faptul că în 2016, când deja renunțase de trei ani la papalitate, conversând cu jurnalistul german Peter Seewald pentru ceea ce a fost ultima sa publicație intitulată tocmai „Ultimele conversații”, el va afirma: «Astăzi cel mai important este să păstrăm credința. Consider că aceasta este sarcina centrală». Dar acum să fim atenți la verbele folosite: nu vă lăsați abătuți, rămâneți, nu vă lăsați dezorientați, păstrați. Cine vorbește așa? Cine simte că se află în prezența unei amenințări grave și se teme. Mesajul final și concis al lui Joseph Ratzinger este, așadar, în esența sa profundă un strigăt de alarmă. Rațiunea lui era cea a unui om sigur pe el, dar psihicul lui, dimpotrivă, cel al unui om înfricoșat.

De ce anume îi era frică? Acest lucru se poate înțelege din „Ultimele conversații” când afirmă că astăzi «predomină o cultură pozitivistă și agnostică care se arată a fi din ce în ce mai intolerantă față de creștinism», cu consecința că «societatea occidentală, în orice caz în Europa, nu va fi o societate creștină». Idee reiterată la scurt timp după aceea: «Decreștinarea Europei avansează, elementul creștin dispare tot mai mult din țesutul societății».

Dar trebuie să continuăm analiza testamentului spiritual pentru că în el Ratzinger intră și mai mult în detaliu și îi pune în gardă pe catolici cu privire la pericolul pe care el îl consideră cel mai amenințător: «Adesea pare că știința – științele naturale pe de o parte și cercetarea istorică (îndeosebi exegeza Sfintei Scripturi) pe de altă parte – sunt în măsură să ofere rezultate incontestabile în contrast cu credința catolică». Deci, pericolul este știința? Textul vorbește despre două forme de știință: științele naturii și științele istorico-biblice. Pentru primele, la întrebarea ridicată, trebuie să răspundem că nu: știința pentru Ratzinger nu este un pericol, ci sunt eventual un pericol unele «interpretări filozofice care numai aparent revin științei». Mai degrabă știința pură poate fi chiar utilă credinței, pentru că «în dialogul cu științele naturale credința a învățat să înțeleagă mai bine limita însemnătății afirmațiilor sale, așadar specificul său». Îmi imaginez că aici Ratzinger se gândea la cazul Galileo și la faptul că astăzi un astfel de episod nu este nici pe departe concepibil. Pentru credință, așadar, științele naturale nu sunt un pericol, ci uneori sunt chiar un ajutor.

Altfel stau lucrurile pentru științele biblice, cu privire la care iată cuvintele exacte ale lui Ratzinger: «Sunt de acum șaizeci de ani de când însoțesc drumul Teologiei, îndeosebi al Științelor biblice, și cu succesiunea diferitelor generații am văzut prăbușindu-se teze care păreau de neclintit, demonstrându-se că sunt simple ipoteze: generația liberală (Harnack, Jülicher etc.), generația existențialistă (Bultmann etc.), generația marxistă». Faptul de a regăsi într-un testament spiritual, alături de cele mai frumoase mulțumiri aduse lui Dumnezeu și membrilor familiei și de cele mai intime cereri de iertare și rugăciune, menționarea școlilor exegetice cu atâtea nume produce o anumită impresie. Dar produce o impresie și mai puternică faptul că nu găsim niciun cuvânt de apreciere pentru științele biblice, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat pentru științele naturale. Despre ele, Ratzinger spune doar că a văzut cum s-au prăbușit teze, aproape ca și cum nimic nu a mai rămas în picioare din munca desfășurată, încât nu ne-ar rămâne decât să ne încredințăm lecturii tradiționale a Bibliei promovate de Biserică pentru a redescoperi mereu «raționalitatea credinței» și faptul că «Isus Cristos este cu adevărat calea, adevărul și viața». Dar lucrurile nu stau deloc așa. La fel ca și științele naturale, științele biblice au adus și ele o contribuție semnificativă la aprofundarea și purificarea credinței, permițând interpretarea într-un mod adult a textelor biblice. În 2008, în timp ce domnea Papa Benedict, cardinalul Martini, un distins cercetător al Bibliei, a publicat un text care a făcut furori, „Conversații nocturne la Ierusalim”, unde a ajuns să vorbească despre adevărate școli biblice pentru «a-i face pe creștini independenți», deoarece, în opinia sa, «fiecare creștin care trăiește după Biblie ar trebui să găsească răspunsuri personale la întrebările fundamentale». Să găsească răspunsuri personale. Pentru Martini, de fapt, Biserica trebuie să fie mai degrabă «un context care oferă stimuli și sprijin, decât un magisteriu de care creștinul depinde». Scopul nu este ascultarea de Biserică continuând să credem așa cum s-a crezut în secolele trecute; este mai curând libertatea minții pentru a verifica personal «raționalitatea credinței», purificând-o dacă este necesar și trăind în felul acesta viața autentică a celui care este el însuși și nu un purtător de cuvânt al gândirii altora.

Neîncrederea lui Ratzinger în științele biblice apare în mod clamoros în lucrarea sa despre Isus în trei volume, unde, de-a lungul a sute de pagini, el face aproape total abstracție de secolele de exegeză științifică asupra textului Evangheliilor, evită întrebările incomode și sfârșește prin a prezenta o figură a lui Isus la limita devoționismului. Iar dacă aceasta este o problemă care îl privește doar pe el și statura științifică a acestei lucrări a lui, ceea ce îi privește pe toți este modul în care el, ca prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței (funcție pe care a ocupat-o timp de 23 de ani), și-a exercitat puterea disciplinară împotriva acelor bibliști și acelor teologi care, așa cum își dorea cardinalul Martini, gândeau cu mintea lor reelaborând teologia. Mă refer la zeci și zeci de teologi cărora le-a fost luată catedra, printre care îi amintesc pe Leonardo Boff, José Maria Castillo, Charles Curran, Jacques Dupuis, Matthew Fox, Jon Sobrino și condamnarea post-mortem a lui Anthony De Mello. Teologia eliberării a fost persecutată în toate formele ei, iar episcopul martir Oscar Romero a trebuit să-l aștepte pe Papa Francisc pentru a putea fi ridicat la cinstea altarelor.

După cum am scris la început, problema lui Ratzinger a fost, după părerea mea, frica. Acest lucru se înțelege din verbele folosite în testamentul spiritual, toate în defensivă. Iar din frică se naște agresivitatea. El a fost un om devotat cu sinceritate Domnului său, marele teolog francez Yves Congar, în jurnalul său despre Conciliu, îl amintește ca fiind «rezonabil, modest, dezinteresat, bun la suflet», iar eu cred că el a fost exact așa. Dar frica este întotdeauna un rău sfătuitor.

Vito Mancuso, La Stampa, 3 ianuarie 2023

Sursa: Vito Mancuso

Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor de master în Meditație și Neuroștiințe la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este: Etica per giorni difficili (Etica pentru zile grele), Garzanti 2022. Printre celelalte lucrări ale sale: La mente innamorata (Mintea îndrăgostită), Garzanti 2022, A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti 2021, I quattro maestri (Cei patru învățători), Garzanti 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și teama) (2020), La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni) ( 2019), La via della bellezza (Calea frumuseții) (2018), Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi) (2017), Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi) (2016), Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui) (2015), Questa vita (Această viață) (2015), Io amo (Eu iubesc) (2014), La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus) (2014), Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne determină să iubim) (2013), Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație) (2013), Obbedienza e libertà (Supunere și libertate) (2012), Io e Dio (Eu și Dumnezeu) (2011), La vita autentica (Viața autentică) (2009), Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui) (2009), L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său) (2007), Hegel teologo (Teologul Hegel) (1996 și 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi.

[1] Documentul redactat de Joseph Ratzinger pe 29 august 2006:

Testamentul meu spiritual

Dacă la această oră târzie din viața mea privesc înapoi la deceniile pe care le-am parcurs, ca prim lucru văd câte motive am pentru a mulțumi. Mulțumesc mai înainte de orice altceva lui Dumnezeu însuși, împărțitorul oricărui dar bun, care mi-a dăruit viața și m-a condus prin diferite momente de dezorientare; ridicându-mă mereu de fiecare dată când începeam să alunec și dăruindu-mi mereu din nou lumina feței sale. Retrospectiv văd și înțeleg că și bucățile întunecate și obositoare din acest drum au fost pentru mântuirea mea și că tocmai în ele el m-a condus bine.

Le mulțumesc părinților mei, care mi-au dăruit viața într-un timp dificil și care, cu prețul unor mari jertfe, cu iubirea lor mi-au pregătit o locuință minunată care, ca lumină clară, luminează toate zilele mele până astăzi. Credința lucidă a tatălui meu ne-a învățat pe noi, copiii, să credem, și ca indicator a fost mereu trainică în mijlocul tuturor rezultatelor mele științifice; evlavia profundă și bunătatea mare a mamei mele reprezintă o moștenire pentru care nu voi putea mulțumi niciodată îndeajuns. Sora mea m-a asistat timp de decenii în mod dezinteresat și cu grijă afectuoasă; fratele meu, cu luciditatea judecăților sale, cu determinarea sa viguroasă și seninătatea inimii, mi-a netezit mereu drumul; fără această precedare și însoțire continuă a sa n-aș fi putut găsi calea corectă.

Din inimă îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru prietenii mulți, bărbați și femei, pe care el i-a pus alături de mine; pentru colaboratorii din toate etapele drumului meu; pentru maeștri și studenții pe care el mi i-a dat. Pe toți îi încredințez recunoscător bunătății sale. Și vreau să-i mulțumesc Domnului pentru frumoasa mea patrie în Prealpii bavarezi, în care am văzut mereu cum transpare strălucirea Creatorului însuși. Mulțumesc oamenilor din patria mea pentru că în ei am putut experimenta mereu din nou frumusețea credinței. Mă rog pentru ca țara noastră să rămână o țară de credință și vă rog, dragi compatrioți: nu vă lăsați abătuți de la credință. Și în sfârșit îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot frumosul pe care l-am putut experimenta în toate etapele drumului meu, însă în special la Roma și în Italia care a devenit a doua patrie a mea.

Tuturor celor ce le-am greșit în vreun mod le cer iertare.

Ceea ce am spus mai înainte compatrioților mei, o spun acum tuturor celor care în Biserică au fost încredințați slujirii mele: rămâneți tari în credință! Nu vă lăsați dezorientați! Adesea pare că știința – științele naturale pe de o parte și cercetarea istorică (îndeosebi exegeza Sfintei Scripturi) pe de altă parte – sunt în măsură să ofere rezultate incontestabile în contrast cu credința catolică. Am trăit transformările științelor naturale încă din timpuri îndepărtate și am putut constata cum, dimpotrivă, au dispărut certitudini aparente împotriva credinței, demonstrându-se că nu sunt știință, ci interpretări filozofice care numai aparent revin științei; așa cum, pe de altă parte, în dialogul cu științele naturale și credința a învățat să înțeleagă mai bine limita însemnătății afirmațiilor sale, așadar specificul său. Sunt de acum șaizeci de ani de când însoțesc drumul Teologiei, îndeosebi al Științelor biblice, și cu succesiunea diferitelor generații am văzut prăbușindu-se teze care păreau de neclintit, demonstrându-se că sunt simple ipoteze: generația liberală (Harnack, Jülicher etc.), generația existențialistă (Bultmann etc.), generația marxistă. Am văzut și văd cum din încâlcitura de ipoteze a reieșit și reiese din nou raționalitatea credinței. Isus Cristos este cu adevărat calea, adevărul și viața – iar Biserica este, cu toate insuficiențele sale, cu adevărat trupul său.

În sfârșit, cer cu umilință: rugați-vă pentru mine, așa încât Domnul, în pofida tuturor păcatelor și insuficiențelor mele, să mă primească în locuințele veșnice. Către toți cei care îmi sunt încredințați, zi de zi se îndreaptă din inimă rugăciunea mea.

Benedictus PP XVI

(După Vatican News, 31 decembrie 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu, de pe site-ul diecezei de Iași