Singura excepție care poate justifica adulterul

În ciuda etimologiei care face referire la verbul „a altera, a face să devină altceva”, termenul adulter a rămas neschimbat de-a lungul secolelor față de originalul latin adulterium. Adulterul este o acțiune de adulterare, care face din starea inițială altceva schimbând-o în rău și care, în afară de aceasta, nu declară schimbarea care a avut loc, asemenea unui vin care poartă mereu eticheta originală dar care nu mai este același. Adulterul este o mistificare, și nu întâmplător prima și cea mai gravă consecință a infidelității conjugale este tocmai minciuna, rețeaua de falsități, ocultări, nume și adrese inventate, duble și triple jocuri, în care suntem târâți în mod inevitabil.

Cred că principala cerere a celor care se deschid spre iubire este aceea a abandonului total, a unei încrederi fără limite, a unei împărtășiri fără menajamente a tot ceea ce au și sunt; cred că iubirea răspunde nevoii de a depăși singurătatea originară și de a ne contopi într-o comuniune integrală de viață, care constituie o experiență nouă și în același timp arhetipală, și anume care aproape pare să reprezinte restabilirea unei stări originare pierdute, ca o operă de artă uzată de timp în curs de restaurare. Comuniunea absolută în care iubirea îi introduce pe cei care o trăiesc are aroma unei promisiuni în sfârșit împlinite, iar viața umană care o experimentează nu cunoaște o fericire mai mare.

Trădarea unei astfel de încrederi este una dintre cele mai grave crime cu care se poate păta conștiința morală. Nu întâmplător, potrivit lui Denis de Rougemont, «jumătate din nefericirea umană se rezumă în cuvântul adulter».[1] Toate religiile condamnă adulterul fără drept de apel și chiar și printre filozofi găsim cuvinte fără echivoc precum cele ale lui Pitagora («trebuie să avem grijă să avem relații numai cu soțiile noastre») și Platon («să rămânem fideli acordurilor conjugale stipulate inițial»),[2] până la judecăți disprețuitoare precum cea a lui Piero Martinetti: «Pentru orice natură sănătoasă și dreaptă, adulterul este, pe lângă orice altceva, și o faptă murdară, o promiscuitate câinească care ar trebui să inspire o repulsie fizică și morală».[3]

Obiecția care se naște din instinct este evidentă: ce să spunem atunci despre faptul că infidelitățile conjugale sunt atât de frecvente? Înlăturați adulterul și o bună parte din literatura mondială dispare, de la Homer cu Elena și Paris, până la Tolstoi cu Anna Karenina și contele Vronski. Răspunsul este simplu și constă în a deosebi idealul iubirii unice și credincioase (care rămâne ținta nealterată, neadulterată spre care trebuie să privească orice existență) de concretețea ființelor umane care se confruntă cu insuficiențele lor, apetitul, mizeria, slăbiciunile, frivolitatea lor. Adulterul, așadar, oricât de frecvent ar fi, semnalează doar eșecuri și meschinărie și, ca atare, rămâne nescuzabil din punct de vedere etic și spiritual, afară de cazul excepțional asupra căruia mă voi concentra în scurt timp.

Mai întâi aș dori să precizez că condamnarea relațiilor adultere care trădează legământul matrimonial este valabilă în condiții de egalitate pentru soț și pentru soție. Fac această subliniere în lumina faptului că iudaismul distinge rolul femeii de cel al bărbatului afirmând că pentru femeie există adulter în orice relație extraconjugală, în timp ce pentru bărbat doar în cazul unei relații cu o femeie căsătorită, și, de asemenea, în lumina faptului că pentru Islam un bărbat poate avea mai multe soții și chiar concubine legitime, în timp ce o femeie este obligată să fie total fidelă singurului soț. Până acum câteva decenii, chiar și sistemul juridic italian reflecta o asimetrie în acest sens, în condițiile în care articolul 559 din Codul penal din 1930 dedicat adulterului vorbea doar despre adulterul soției (declarându-l pasibil de pedeapsă cu până la doi ani de închisoare), în timp ce de soț se ocupa articolul 560 cu privire la cazul concubinajului, adică a unei relații extraconjugale stabile și în toată regula (sancționat cu o pedeapsă similară), articole desființate de Curtea Constituțională între 1968 și 1969. Toate acestea sunt indicele unei mentalități încă destul de răspândite, ale cărei urme se regăsesc chiar şi la marii filozofi. De exemplu Schopenhauer: «Adulterul unei femei este mult mai de neiertat decât cel al unui bărbat».[4]

Ajung acum în încheiere la singura excepție care în opinia mea poate justifica cazul adulterului. Pentru a o prezenta, mă folosesc de acest pasaj din Chamfort, un scriitor și moralist francez al secolului al XVIII-lea: «Când un bărbat și o femeie simt o pasiune violentă unul pentru celălalt, mi se pare că, oricare ar fi obstacolele care îi despart, un soț, părinți, etc., cei doi iubiți sunt uniți în mod natural, se aparțin unul altuia prin drept divin, în ciuda legilor și convențiilor umane».[5] Chiar și astăzi experiența ne arată cazuri de ființe umane care, cuprinse de pasiune reciprocă și simțind că pur și simplu nu mai pot trăi unul fără celălalt, își rup legăturile anterioare. Însă aceste cazuri reprezintă doar aparent o justificare a adulterului, pentru că în realitate sunt mai degrabă o confirmare a condamnării sale la un nivel mai profund. De fapt, la cei care trăiesc o experiență de acest tip, nu este în joc o dorință trecătoare de aventuri galante, ci o nouă și irezistibilă experiență a iubirii care tinde spre exclusivitate, spre a-și dori totul pentru sine și care din acest motiv nu ezită să rupă legăturile anterioare pentru a crea una nouă. Toate acestea nu au deci nimic de-a face cu libertinismul care dorește mereu noi aventuri erotice, ci sunt trăite, dimpotrivă, cu convingerea de a fi găsit în sfârșit, deși într-un mod întortocheat și turmentat, iubirea vieții, care să fie ocrotită de acum înainte cu dăruire absolută.

Vito Mancuso, Io amo, Edizione speciale TEA, Milano 2020, p. 134-137)

[1] De Rougemont, L’Amore e l’Occidente, cit., p. 61.

[2] Cf. Giambilico di Calcide, La vita pitagorica, 48; în Pitagora, Le opere e le testimonianze, cit., vol.II, p. 349; și cf. Platone, Leggi, VIII, 840 E, cit., p. 1637; puțin mai devreme, Platon a pledat pentru legi care să excludă posibilitatea ca sămânța masculină «să ajungă în orice pântec feminin» 839 A, cit., p. 1635).

[3] Piero Martinetti, L’Amore [1938], editată de Alessandro Di Chiara, Il melangolo, Genova 1998, p. 178.

[4] Arthur Schopenhauer, Il mondo come volontà e rappresentazione [1818], ed. it. editată de Ada Vigliani, Mondadori, Milano 1995³, p. 1445.

[5] Nicolas de Chamfort, maxima 357 în Massime, pensieri, caratteri e aneddoti [1800, postumă], editată de Bruno Nacci, Giunti, Firenze 1997, p. 79; îi datorez citatul lui Schopenhauer, Il mondo come volontà e rappresentazione, cit., p. 1460.