Sfinți și îmbălsămați

Sfinți și îmbălsămați: reflecția biblistului Alberto Maggi despre sfârșitul vieții

Pornește de la destinul înfiorător al trupurilor sfinților din trecut reflecția biblistului Alberto Maggi: „Dacă stricăciunii omului exterior nu-i corespunde reînnoirea celui interior, există riscul să îmbătrânim în exterior fără să întinerim în interior, să fim decrepiți în exterior și în interior, să devenim bătrâni cu trupul și spiritul…”

Capul într-o parte, inima în altă parte, iar degetele tăiate și împrăștiate în cât mai multe locuri pentru devoțiunea credincioșilor. Este cazul, printre atâtea altele, al relicvelor Sfintei Tereza de Avila, al cărei maxilar și picior drept sunt la Roma, mâna stângă este la Lisabona, în timp ce dreapta în Spania, la Ronda (până nu a intrat în posesia ei, în 1937, Caudillo-ul Francisco Franco). Acesta era destinul înfiorător al trupurilor sfinților din trecut, cu o concurență care nu cruța lovituri sub centură pentru a acapara bucăți de cadavru care să fie expuse spre morbozitatea lugubră a cinstitorilor (în vremurile de aur ale moaștelor existau de-a dreptul treisprezece capuri ale Sfântului Ioan Botezătorul pentru venerația credincioșilor).

Faptul de a putea păstra chiar și un singur deget al sfântului, coasta unui alt sfânt, piciorul unei sfinte, sau dinții unui fericit, asigura prestigiu și faimă bisericii, sanctuarului sau mănăstirii, atrăgând cete de necrofili pioși, gata să pupe, să frece relicva macabră, dar sfântă. Și, mai presus de toate, era o modalitate de a-și asigura o sursă garantată de venituri prin oferte și donații. Din acest motiv, apăreau adesea dispute între biserici și mănăstiri, fiecare dintre ele susținând că are capul sau brațul autentic al sfântului, iar nu de puține ori clerul a recurs la furtul moaștelor. Recent, din Domul din Spoleto, a fost furat flaconul care conținea câteva picături din sângele Papei Ioan Paul al II-lea.

Acolo unde era posibil, s-a încercat, în schimb, oprirea morții sfântului, blocarea procesului normal de descompunere a corpului, îmbălsămându-i cadavrul, împodobindu-l pentru a-l prezenta apoi ca dovadă extraordinară de netăgăduit a sfințeniei sale, ca și cum virtuțile individului ar coincide cu mumificarea lui. Iar credincioșii naivi, creduli, cred că văd trupul intact al sfântului lor și, extaziați, îi admiră frumusețea („Cât de frumos, parcă doarme!”) și nimeni care să aibă grijă să spună că ceea ce se vede este o reconstrucție în silicon, lucrarea experților din domeniu (la fața lui Padre Pio a lucrat compania engleză Gems Studio, aceeași care furnizează statuile pentru Muzeul Figurilor de Ceară Madame Tussauds din Londra). Cu ani în urmă, în Abruzzo, în timpul expunerii în fața credincioșilor, a produs o mare senzație lichefierea, din cauza căldurii foarte mari, a măștii de ceară a Papei Celestin al V-lea (al cărei chip de fapt îl înfățișa… pe Cardinalul Carlo Confalonieri, care, din 1941 până în 1950, a fost episcop de Aquila!). La fel și în mai 2018, la Bergamo, într-o zi foarte călduroasă, în timpul expunerii pentru credincioși a trupului Papei Ioan al XXIII-lea, mâna (de ceară) a început să se lichefieze… dar imediat a fost dată explicația pioasă că mâna s-a topit din cauza prea multor mângâieri pe care Papa Roncalli le-a dat poporului său în drum spre casă…

Un antropolog sau un psiholog ar putea explica cu siguranță originile și motivele acestor perversiuni pioase care nu au nimic de-a face cu Isus și mesajul său. Aceste practici de îmbălsămare și mumificare a cadavrelor sfinților și fericiților sunt, fără îndoială, în contradicție cu ceea ce spune credința creștină despre viață, moarte și înviere.

Pentru a face ca oamenii să înțeleagă că moartea nu întrerupe viața, ci îl introduce pe individ într-o nouă dimensiune, și că moartea nu este un sfârșit, ci o transformare care îi permite persoanei să elibereze toată energia iubirii pe care o are în interior, Isus folosește imagini luate din ciclul vital al naturii, unde totul este o succesiune de naștere și moarte, și dă exemplul bobului de grâu căzut în pământ, care „dacă nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (In 12,24). Toată energia, puterea pe care bobul de grâu o conține, nu se poate manifesta dacă acesta rămâne integru, ci numai atunci când, căzut în pământ, putrezește, eliberându-și toată forța, și astfel se poate transforma într-un spic auriu de grâu. Aceeași imagine a bobului care se transformă este reluată de Paul în Scrisoarea întâi către Corinteni, afirmând în mod clar că ceea ce este semănat nu prinde viață dacă mai întâi nu moare: „Se seamănă în putrezire și se învie în neputrezire” (1 Cor 15,36.42).

Chiar din momentul nașterii începe în individ un proces continuu în care nașterea și moartea sunt indispensabile pentru a permite vieții să se afirme. Tocmai celulele care mor sunt cele care le permit celor noi să se nască, pentru a-l conduce treptat pe individ la plenitudinea sa. Când maturitatea biologică este apoi atinsă, începe încet, dar, pe cât de inevitabil pe atât de inexorabil, parabola descendentă care duce la moarte. Într-adevăr, încep să moară în mod progresiv tot mai multe celule decât cele care se nasc și astfel, de la an la an, asistăm, neputincioși, la o degradare fizică, pe care o alimentație sănătoasă și exerciții fizice adecvate o vor putea probabil încetini, dar nu împiedica, iar cosmeticele o vor putea eventual masca, dar nu evita.

Dar Paul însuși, deși folosește termeni duri, ne invită să nu fim descurajați, căci „dacă omul nostru exterior se dezintegrează, cel interior se înnoiește din zi în zi” (2 Cor 4,16). „Se dezintegrează…”, o expresie indubitabil neplăcută, dar care nu poate fi mai clară și mai realistă de atât, pentru a indica distrugerea inevitabilă a corpului, componenta biologică a individului care se destramă zi după zi. Dacă structura biologică degenerează, Paul însă ne asigură că individul, în realitatea sa cea mai intimă și profundă, cea care va trăi veșnic, întinerește de la o zi la alta, pentru că „se înnoiește printr-o cunoaștere deplină, după chipul Celui care l-a creat” (Col 3,10). Cu toate acestea, dacă stricăciunii omului exterior nu-i corespunde reînnoirea celui interior, există riscul să îmbătrânim în exterior fără să întinerim în interior, să fim decrepiți pe dinafară și pe dinăuntru, să devenim bătrâni cu trupul și cu spiritul. De aceea, dacă din momentul nașterii, pentru a crește biologic, trebuie să primim hrană, după aceea, pentru a favoriza creșterea propriei ființe, cea care este destinată să trăiască veșnic, este necesar să devenim hrană pentru alții: tocmai aceasta este ceea ce permite reînnoirea continuă a propriei existențe și descoperirea în felul acesta a faptului că putem deveni vârstnici fără ca prin aceasta să fim bătrâni, iar acumularea anilor, în loc să fie o povară pe care o purtăm, devine o trambulină spre noi și ample orizonturi, cele care rămân pentru totdeauna.

Viața este stăpânită, de fapt, în măsura în care este dăruită, iar Isus ne asigură că dăruirea propriei vieți nu înseamnă pierderea, ci câștigarea acesteia (In 12,25; Mc 8,35). Prin urmare, nu există motive să ne temem pentru decăderea fizică de neoprit, nici pentru inevitabila și naturala putrefacție a cadavrului, iar orice lucrare cosmetică nu este altceva decât o modificare și falsificare a realității. Niciun parfum nu va putea ascunde duhoarea morții (In 11,39), ci este mai degrabă necesar să ne angajăm să fim „mireasma lui Cristos”, „mireasmă a vieții pentru viață” (2 Cor 2,15-16).

Pr. Alberto Maggi, 06/10/2020

Sursa: ilLibraio.it

AUTORUL – Alberto Maggi, frate din Ordinul Slujitorilor Mariei, a studiat la Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma, și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim.

Biblist și colaborator asiduu al revistei ilLibraio.it, este una dintre vocile Bisericii cele mai ascultate de credincioși și necredincioși.

Fondator al Centrului de Studii Biblice «Giovanni Vannucci» din Montefano (Macerata), se îngrijește de răspândirea sfintelor scripturi interpretându-le întotdeauna în serviciul dreptății, niciodată al puterii. La editura Garzanti a publicat: Chi non muore si rivede (Cei care nu mor se vor revedea); Nostra Signora degli eretici (Doamna noastră a ereticilor); L’ultima beatitudine – La morte come pienezza di vita (Ultima fericire – Moartea ca plinătate a vieții); Di questi tempi (În aceste vremuri) și Due in condotta (Doi la purtare)… Noua sa carte este: La verità ci rende liberi (Adevărul ne face liberi) (Garzanti, apariție în septembrie), o conversație cu vaticanistul cotidianului Republica, Paolo Rodari.

Aici toate articolele scrise de Alberto Maggi pentru ilLibraio.it.