Sfântul Iosif cel uitat

„În Noul Testament există o reticență evidentă în a vorbi despre Iosif din Nazaret, soțul Mariei și tatăl lui Isus…”. Pe ilLibraio.it reflecția fratelui biblist Alberto Maggi

Sfântul Iosif cel uitat: reflecția biblistului Alberto Maggi

Ebraicul Yôsep (Iosif), este un nume de bun augur pentru cei care își doresc o familie numeroasă, de fapt înseamnă „Domnul să adauge” (copilului născut), mulți alții încă. Nume popular în Biblie, este purtat de personalități ilustre din istoria Israelului, de la fiul lui Iacob și al Rahelei, vândut ca sclav de frații săi din gelozie, dar care mai târziu a devenit guvernator al Egiptului (Gen 37-42), la soțul Mariei; ceea ce îi unește este că amândoi, în situații dramatice, au fost salvatorii familiei lor.

În Noul Testament există, totuși, o reticență evidentă de a vorbi despre Iosif din Nazaret, soțul Mariei și tatăl lui Isus. Atât în scrisorile lui Paul, cât și în ceilalți autori ai Noului Testament, nu există nicio mențiune despre Iosif, dar ceea ce este surprinzător este rolul marginal pe care chiar și evangheliștii par să i-l acorde.

În Evanghelia considerată a fi cea mai veche, cea a lui Marcu, nu există nicio referire la el, iar Isus este amintit doar ca „fiul Mariei”; sunt numiți frații Iacob, Ioses, Iuda și Simon, precum și surorile sale (Mc 6,3), dar nu este pomenit tatăl lor. De asemenea și în Evanghelia după Ioan se vorbește despre mama lui Isus (In 2,1; 19,25) și despre frații săi (In 7,3-10), dar nu există niciun indiciu despre Iosif. Numai în Evanghelia lui Luca și, în mod special, a lui Matei, evangheliștii tratează în moduri diferite această figură singulară fără să-i menționeze, în mod ciudat, nici măcar un cuvânt, și despre a cărui meserie se vorbește doar în raport cu Isus, cunoscut ca „fiul tâmplarului” (Mt 13,55).

Prea puținele vești despre Iosif din Evanghelii au făcut ca Biserica și tradiția să le extragă din abundență din textele apocrife, în mod special din Protoevanghelia lui Iacob, cu puțin posterioară Evangheliilor. Tocmai în acest text Iosif este prezentat ca o persoană deja în vârstă („Am copii și sunt bătrân, pe când ea este o fată” (9,2), în timp ce în apocriful „Istoria lui Iosif Tâmplarul” se spune că era văduv cu șase copii (patru băieți și două fete), când s-a căsătorit cu Maria din Nazaret, în vârstă de 12 ani. Iar când Iosif a murit, la vârsta de o sută unsprezece ani (15,1), Isus și Maria erau prezenți la căpătâiul lui împreună cu toți fiii și fiicele sale. Aceste vești au determinat tradiția creștină să-l prezinte pe Iosif ca pe o persoană foarte înaintată în vârstă, iar consolidarea cultului față de Sfântul Iosif, mai ales din secolul al XV-lea, a dus la a-l descrie din ce în ce mai mult ca pe un bătrân care semăna mai degrabă cu bunicul decât cu tatăl lui Isus, probabil pentru a face să devină astfel mai sigură virginitatea Maicii Domnului, iar generații de copii au învățat frumoasa poezioară dedicată „Sfântului Iosif bătrânelul…”[1].

În realitate, după toate probabilitățile, soțul Mariei era un tânăr, întrucât tradiția ebraică fixa căsătoria pentru bărbat la vârsta de optsprezece ani („Vârsta de optsprezece ani este vârsta potrivită pentru căsătorie” Pirkè Avot, 5,23), iar pentru femeie la vârsta de doisprezece.

Biserica îl prezintă pe Iosif ca tată „putativ” (din latinescul puto, crezut ca atare) al lui Isus, conform celor scrise de Luca în Evanghelia sa („după cum se credea [lat. putabatur], era fiul lui Iosif, Lc 3,23). Dacă Luca vorbește despre Iosif ca tată al lui Isus (Lc 4,22), Matei, în ciuda faptului că este evanghelistul care subliniază cel mai mult figura sa providențială pentru sfânta familie, îl exclude în manieră radicală din conceperea fiului. Într-adevăr, în genealogia cu care Matei își deschide narațiunea, enumerând strămoșii lui Isus, de treizeci și nouă de ori, începând cu Abraham, el prezintă un bărbat care naște un copil („Abraham l-a născut pe Isaac, Isaac l-a născut pe Iacob, Iacob l-a născut pe Iuda…”, Mt 1,1), o succesiune din tată în fiu care traversează istoria Israelului de la Abraham până la Davíd și Solomon și până la Iosif. Dar după ce a ajuns la al treizeci și nouălea „l-a născut” („Iacob l-a născut pe Iosif”, Mt 1,16), în loc să continue, așa cum ritmul și consecvența ar dori, cu „Iosif l-a născut pe Isus”, transmiterea vieții începută cu Abraham din tată în fiu este întreruptă brusc. Matei, de fapt, scrie că „Iacob l-a născut pe Iosif, soțul Mariei, din care s-a născut Isus cel numit Cristos” (Mt 1,16), excluzându-l pe Iosif din nașterea fiului său. În cultura ebraică nu exista termenul de părinți, ci doar de tată și mamă, cu sarcini diferite. În timp ce tatăl este cel care naște, mama se limitează să expulzeze copilul din pântecele ei (Is 45,10). Matei, încălcând această cultură și această tradiție, prezintă o femeie din care s-a născut un fiu, folosind același verb (gr. ghennaô) pe care l-a folosit pentru toate nașterile anterioare, făcându-ne astfel să întrevedem o acțiune deosebită a lui Dumnezeu. Cristos nu este fiul lui Iosif, ci „Fiul lui Dumnezeu” (Mt 27,54), născut din Duh, aceeași energie divină care în relatarea creației plana deasupra apelor (Gen 1,1-2).

Iosif este prezentat de Matei ca fiind „drept”, calitate care nu indică numai conduita morală a individului, ci și fidelitatea sa deplină față de Legea lui Moise, precum Elisabeta și Zaharia, părinții lui Ioan, care „erau drepți înaintea lui Dumnezeu” în măsura în care „împlineau fără greș toate poruncile și prescrierile Domnului”, Lc 1,6). Atunci când Iosif descoperă că Maria, înainte de a începe să trăiască împreună, este însărcinată, el știe că, fiind „drept”, datoria lui este să o denunțe pe mireasa infidelă și să o omoare cu pietre, așa cum poruncește Legea divină (Dt 22, 20-21). Dar Iosif nu o face. Între fidelitatea față de Lege și dragostea față de mireasă, învinge milostivirea, iar Iosif caută o cale de ieșire prin care să o salveze pe Maria („a hotărât să o lase în ascuns”, Mt 1,19). În Protoevanghelia lui Iacob, alegerea dramatică a lui Iosif este bine reprezentată prin acest sfâșietor dialog interior al său: „Dacă voi ascunde greșeala ei, mă voi regăsi luptând cu Legea Domnului” (14,1).

Iosif nu respectă Legea, iar această breșă pe frontul obedienței față de porunca divină este suficientă pentru ca Duhul nu doar să se insereze în viața sa și să-l asigure să o ia pe Maria ca soție (Mt 1,20) și să o salveze de la moarte sigură, ci îl face capabil să perceapă în existența sa prezența „Dumnezeului milostiv” (Dt 4,31). Iosif este cel drept, omul care nu vorbește, ci face, spre deosebire de cărturari și farisei care „spun, și nu fac” (Mt 23, 3). Pentru evanghelist el este primul dintre acei „milostivi” pe care Isus îi va proclama fericiți „pentru că vor afla milostivire” (Mt 5,7) și dintre cei „curați cu inima” proclamați fericiți „pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,7.8), adică vor avea o experiență constantă a prezenței „Domnului celui îndurător” (Sir 48,20) în viața lor. Tocmai acest lucru i-a permis lui Iosif să fie întotdeauna călăuzit de Dumnezeu însuși („Îngerul Domnului”), care de trei ori, cifră care în simbolismul numeric ebraic indică totalitatea, îi va arăta ce să facă (Mt 1,20; 2, 13.19).

Repetând faptele primului Iosif din Biblie (Gen 45-46), tâmplarul din Nazaret își salvează familia de comploturile ucigașe ale regelui Irod ducând-o în Egipt, pentru a se întoarce apoi în Galileea mai îndepărtată, dar sigură. Acceptându-l pe fiul Mariei ca pe fiul său, Iosif îl legitimează în ochii poporului, iar copilul, căruia i-a dat numele de Isus (ebraicul Yehsȗà, „Domnul salvează”), chiar înainte de protecția Tatălui ceresc îl experimentează pe tatăl pământesc ca pe salvatorul său.

Pr Alberto Maggi, 16/03/2019

Aici toate articolele scrise de pr. Alberto Maggi pentru ilLibraio.it

Sursa: ilLibraio.it

AUTORUL – Alberto Maggi, frate din Ordinul Slujitorilor Mariei, a studiat la Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma, și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim. Fondator al Centrului de Studii Biblice «Giovanni Vannucci» din Montefano (Macerata), se ocupă de răspândirea sfintelor scripturi interpretându-le întotdeauna în serviciul dreptății, niciodată al puterii. Alberto Maggi a publicat diferite cărți, printre care: Chi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita (Cei care nu mor se vor revedea – Călătoria mea de credință și bucurie între suferință și viață); Roba da preti (Chestii de ale preoților); Nostra Signora degli eretici (Doamna noastră a ereticilor); Come leggere il Vangelo (e non perdere la fede) (Cum să citim Evanghelia (și să nu ne pierdem credința); Parabole come pietre (Parabole ca pietrele); La follia di Dio (Nebunia lui Dumnezeu); Versetti pericolosi (Versete periculoase); L’ultima beatitudine – La morte come pienezza di vita (Ultima fericire – Moartea ca plinătate a vieții); Di questi tempi (În aceste vremuri) și Due in condotta (Doi la purtare).

[1] San Giuseppe vecchierello cosa avete nel cestello? – Erba fresca, fresche viole, nidi, uccelli e lieto sole! Nel cantuccio più piccino ho di neve un fiocchettino, un piattino di frittelle e poi tante cose belle! Mentre arriva primavera canto a tutti una preghiera, la preghiera dell’amore a Gesù nostro Signore.