Sfântul Francisc și Cântecul creaturilor

Aș vrea să reflectez asupra celei mai faimoase scrieri a lui Francisc de Assisi, care este în același timp cea mai veche pagină din literatura italiană; în lumina vinerii sfinte, o voi citi ca pe o cântare a creaturii sub cruce, în prezența suferinței care străbate viața și care este viața, așa cum ne învață primul adevăr nobil al lui Buddha care vorbește despre natura vie ca despre „un agregat al durerii” (Marele discurs despre distrugerea poftei, ed. it. p. 33). Cântecul creaturilor devine astfel o Cale a crucii a creaturilor, dar poate aceasta este singura perspectivă ca să rămânem fideli adevărului existenței.

Condiția lui Francisc când a compus Cântecul

Ceea ce mă determină să citesc Cântecul creaturilor din perspectiva pătimirii a tot ceea ce trăiește este însăși viața lui Francisc de Assisi, este suficient să ne gândim la starea lui când a compus Cântecul. Suntem în 1225, în anul următor, pe 3 octombrie 1226, când încă nu împlinise 45 de ani, Francisc va muri. Este foarte bolnav, Vita prima de Tommaso de Celano descrie situația astfel: „În urma unei rupturi a vaselor de sânge ale stomacului, din cauza disfuncției hepatice, a avut degajări abundente de sânge… vintrea i s-a umflat, gambele și picioarele i s-au tumefiat, iar stomacul i s-a înrăutățit atât de mult încât i-a fost aproape imposibil să rețină orice mâncare”, Fonti Francescane (Izvoare Franciscane), p. 497). În special, Francisc este aproape orb din cauza unei oftalmii purulente care îl face să fie intolerant la lumina soarelui, astfel încât lucrurile i se par aproape complet învăluite în întuneric (și trebuie considerat că celălalt nume al Cântecului este Cântecul Fratelui Soare). Pe lângă aceasta, el se întoarce de la Muntele Verna, unde primise stigmatele, o ulterioară cauză de suferință (primul caz din istoria Bisericii; după aceea s-au înregistrat cu sutele astfel de cazuri).

Suferinței fizice îi este asociată cea spirituală pentru că a înțeles de acum că idealul său de a trăi Evanghelia sine glossa a eșuat; nu este întâmplător faptul că patru ani mai devreme, în 1221, a părăsit conducerea Ordinului și s-a retras deoparte împreună cu câțiva tovarăși de încredere (Leon, Angelo, Illuminato, Masseo), care la moartea sa nici măcar nu vor fi menționați în prima biografie oficială comandată de superiorul Ordinului, fratele Ilie (Viața Sfântului Francisc de Tommaso de Celano compusă în 1228 și aprobată de papa în 1229), ca o demonstrație evidentă a tensiunii dintre cele două ramuri ale franciscanismului, conventualii instituționali pe de o parte și radicalii spirituali pe de altă parte.

Dar este foarte important să luăm în considerare locul în care Francisc compune Cântecul creaturilor, mănăstirea San Damiano din Assisi, adică locuința Clarei și a celorlalte tinere care își însușiseră idealul franciscan (numite pe atunci Damele Sărace, iar mai târziu clarise, împărțite curând în diferite ramuri, dintre care astăzi există vreo zece). Pentru Francisc, care venise să locuiască la ea, Clara pune să fie pregătită o „chiliuță făcută din rogojini” pe o mică terasă, iar acolo Francisc a petrecut mai mult de cincizeci de zile în dureri nespuse, printre care, spun sursele, persecuția șobolanilor. Într-un cuvânt, pentru Francisc, natura era total distantă de dulceața nerealistă a Arcadiei și numai din acest motiv este deja strict interzisă orice lectură bucolică a Cântecului creaturilor.

Izvoarele nu spun nimic despre relația dintre Clara și Francisc în cele aproape două luni petrecute atât de aproape (deși nu sub același acoperiș). În orice caz, este rezonabil să presupunem că Clara îl vizita des și că poate chiar ea însăși îi îngrijea ochii. Ernesto Balducci, în frumoasa sa carte despre Francisc, presupune că apropierea de Clara ar fi jucat un rol decisiv în compoziția Cântecului creaturilor: „Este hazardat să ne închipuim că, dacă din acest om bolnav și chinuit s-a înălțat una dintre cele mai extraordinare cântări pe care istoria spiritului uman le amintește, acest lucru se datorează și faptului că cele două inimi de carne erau apropiate?” (p. 121). Este vorba de o ipoteză care mă convinge. În această lume a suferințelor, a absurdităților, a înfrângerilor, numai iubirea este într-adevăr capabilă să trezească acea energie vitală care, în ciuda a toate, duce la bucurie și la lauda vieții, iar iubirea își găsește plinătatea în sentimentul care unește două ființe umane, iubirea atinge intensitatea maximă atunci când este înmulțită cu doi.

În concluzie, acestea sunt deci condițiile lui Francisc când a compus Cântecul creaturilor: suferința fizică a stigmatelor și a cvasi orbirii, sentimentul înfrângerii din cauza birocratizării Ordinului său, apropierea acelei femei care îl iubea. Din acest amestec dulce-acrișor își trage originea Cântecul creaturilor.

Noi și Francisc

Din Francisc, bolnav și învins, țâșnește la suprafață cea mai sublimă cântare a spiritualității creștine, cea mai sublimă în măsura în care este lipsită de funcționalitate, de referințe la doctrină (ba chiar, așa cum vom vedea mai târziu, există și o afirmație cu iz de erezie), de intenții didactice sau catehetice, lipsită până și de dorința de mântuire personală, în măsura în care egoul este total absent, cu excepția cazului în care spune „Domnul meu”; o compoziție complet gratuită în care lauda ajunge la culmea purității.

La fel și din noi, bolnavi și învinși în modelul nostru politic și economic și atât de orbiți încât să nu recunoaștem acest lucru, poate izvorî posibilitatea unei spiritualități autentice, genuine, care nu este în funcție de ceva, care nu mai este aservită puterii și conformării pe care aceasta o pretinde, o spiritualitate care nu tinde nici măcar la mântuirea personală (adesea trăită ca un ultim act al voinței care caută prezervarea eului), o spiritualitate ca laudă pură.

Dacă devenim conștienți că și noi, la fel ca Francisc, suntem bolnavi și învinși și, totuși, la fel ca Francisc, continuăm să credem în iubire, se poate naște din noi ceva nou, inedit, cu adevărat vital.

Vito Mancuso, 29 aprilie 2014

Sursa: Vito Mancuso

Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor de master în Meditație și Neuroștiințe la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti 2021. Printre celelalte lucrări ale sale: I quattro maestri (Cei patru maeștri), Garzanti 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și frica) (2020), La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni) ( 2019), La via della bellezza (Calea frumuseții) (2018), Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi) (2017), Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi) (2016), Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui) (2015), Questa vita (Această viață) (2015), Io amo (Eu iubesc) (2014), La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus) (2014), Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne determină să iubim) (2013), Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație) (2013), Obbedienza e libertà (Supunere și libertate) (2012), Io e Dio (Eu și Dumnezeu) (2011), La vita autentica (Viața autentică) (2009), Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui) (2009), L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său) (2007), Hegel teologo (Teologul Hegel) (1996 și 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi. În Germania a fost publicată o monografie despre el: Essentials of Catholic Radicalism. An Introduction to the Lay Theology of Vito Mancuso, Frankfurt am Main 2011 (Elementele esențiale ale radicalismului catolic. O introducere în teologia laică a lui Vito Mancuso, Frankfurt pe Main 2011).

Cântecul Creaturilor