Semnificația morții lui Isus

Insistența Evangheliilor în prezentarea și sublinierea conflictului permanent dintre Isus și conducătorii iudei evidențiază motivul istoric al morții sale. Evangheliștii vor să arate cititorilor lor cauzele «intraistorice» care au dus la moartea lui Isus. Condamnarea sa a fost consecința mesajului pe care l-a propovăduit și a lucrării sale eliberatoare, expresie a alegerilor sale.

Ciocnirea a fost radicală. Isus nu a folosit niciodată violența fizică, dar, prin mesajul și acțiunea sa, distrugea bazele societății iudaice: conceptul de popor ales, idealurile naționaliste, instituția familiei, doctrina oficială, ideea tradițională a lui Dumnezeu, conceptul păcatului, excluderea socială, instituțiile religioase (Legea, Templul, jertfele, autoritatea cărților sacre), sacralitatea puterii și, în general, modul de a concepe relația omului cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni.

Prin urmare, este clar că nu Dumnezeu a fost responsabil pentru moartea lui Isus, ci cei care se declarau reprezentanți ai lui și care luptau cu tenacitate împotriva propunerii pe care Dumnezeu însuși o făcea oamenilor prin Isus. Moartea a fost consecința previzibilă a angajamentului lui Isus față de binele umanității, care a întâlnit opoziția tuturor celor puternici.

Dumnezeu, Tatăl, nu a fost responsabil, dar a acceptat această moarte ca fiind necesară pentru mântuirea omenirii. De fapt, pentru ca iubirea lui Dumnezeu și planul său pentru plinătatea omului să fie dezvăluite, era inevitabil ca Isus să se ciocnească cu puterea constituită. Isus, coerent cu el însuși, nu putea evita această ciocnire și nici nu putea să se sustragă consecințelor ei. Din partea sa, nici măcar Tatăl nu-i putea oferi o cale de ieșire, fără a renunța la planul său de iubire. Isus acceptă moartea ca „preț” pe care trebuie să-l plătească pentru a face credibilă iubirea lui Dumnezeu pentru umanitate și pentru a fi fidel angajamentului său; Tatăl, la rândul său, o acceptă ca gest suprem al iubirii lui Isus, care traduce propria sa iubire.

Aceasta este ideea pe care textele Noului Testament vor să o scoată în evidență, care interpretează teologic moartea lui Isus ca împlinire a Scripturilor (Mt 26, 54.56; Mc 14, 49; Fap 8, 32-35; 1Cor 15, 3 ș.u.; etc.) sau ca acțiune a Tatălui care îl predă pe Fiul său (Fap 2, 23; Rom 8, 32).

Alteori, moartea lui Isus este interpretată în Noul Testament ca «răscumpărare» (Mc 10, 45 par.; Rom 3, 24; 1Tim 2, 6) sau ca «jertfă-ofrandă» (Ef 5, 2; Evr 9, 26; etc.). În niciunul din cele două cazuri, această moarte nu este prezentată ca fiind prețul cerut de Dumnezeu pentru a se reconcilia cu omenirea; dacă ar fi așa, moartea lui Isus nu numai că nu ar fi expresia supremă a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, ci ar demonstra cruzimea înspăimântătoare a unui Dumnezeu care cere moartea infamă a propriului său Fiu pentru a-și repara onoarea jignită. Moartea ca «răscumpărare» cuprinde ideea de eliberare din sclavie și exprimă cât de oneros a fost pentru Isus să deschidă calea pentru eliberarea umanității. Moartea ca «jertfă» indică faptul că Isus nu-și încalcă angajamentul, ci, dimpotrivă, ajunge să-și verse în mod voluntar sângele pentru a dărui viață oamenilor.

Cu toate acestea, moartea lui Isus nu este comparabilă cu cea a altor martiri ai umanității și nici nu servește doar ca exemplu pentru alți oameni, precum cea a lor: ea are o valoare singulară care, din punct de vedere teologic, este exprimată prin termenul «mântuire». Isus este «învățător» în măsura în care este un exemplu pentru oameni și este «mântuitor» pentru că produce în ei o schimbare care le deschide o nouă posibilitate de viață; ambele aspecte se realizează pe deplin prin moartea sa. Prin ea, Isus își demonstrează iubirea care nu are limite nici prin intensitate (până acolo încât și-a dat viața), nici prin extindere (pentru toți oamenii, inclusiv pentru dușmanii săi); astfel, el duce la desăvârșire în el însuși plinătatea condiției umane, calitatea de Fiu al lui Dumnezeu (Omul-Dumnezeu), realizând planul lui Dumnezeu asupra omului (In 19, 30). Orice om care, din dragoste pentru umanitate, își exprimă propria adeziune față de acest Isus care și-a dat viața pentru ea, intră în comuniune cu el și primește Duhul său, și anume capacitatea de a ajunge la un angajament și la o realizare asemănătoare cu a lui (In 1, 12; 13, 34; 15, 12). În această comuniune de viață și iubire cu Isus, omul își găsește «mântuirea».

În moartea lui Isus, evangheliștii văd deschisă pentru toți oamenii calea plinătății umane (mântuirea); de aici faptul de a face ca darul Duhului să coincidă cu moartea sa (In 19, 30 par.).

Pr. Juan Mateos și Fernando Camacho, teolog

Sursa: Juan Mateos – Fernando Camacho, L’alternativa Gesù e la sua proposta per l’uomo, Cittadella Editrice, Assisi 1989, p. 125-127.