Se va așeza pe tronul gloriei sale și îi va despărți
Duminica a 34-a de peste an – Cristos, Regele Universului – 22 noiembrie 2020
Se va așeza pe tronul gloriei sale și îi va despărți pe unii de alții – Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi OSM
Matei 25, 31-46
În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: «Când va veni Fiul omului în gloria lui, împreună cu toți îngerii, atunci se va așeza pe tronul gloriei sale. Și se vor aduna înaintea lui toate neamurile, iar el îi va despărți pe unii de alții așa cum păstorul desparte oile de capre: va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga.
Atunci regele va spune celor de la dreapta sa: „Veniți, binecuvântații Tatălui meu, moșteniți împărăția care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii! Căci am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și mi-ați dat să beau, am fost străin și m-ați primit, gol și m-ați îmbrăcat, bolnav și m-ați vizitat, am fost în închisoare și ați venit la mine!”.
Atunci îi vor răspunde cei drepți, zicând: „Doamne, când te-am văzut flămând și te-am hrănit, sau însetat și ți-am dat să bei? Când te-am văzut străin și te-am primit, sau gol și te-am îmbrăcat? Când te-am văzut bolnav sau în închisoare și am venit la tine?”. Iar regele, răspunzând, le va spune: „Adevăr vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut”. Atunci le va spune celor de la stânga: „Plecați de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic pregătit pentru diavol și îngerii lui! Căci am fost flămând și nu mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și nu mi-ați dat să beau, am fost străin și nu m-ați primit, gol și nu m-ați îmbrăcat, bolnav și în închisoare și nu m-ați vizitat”. Atunci ei îi vor răspunde, zicând: „Doamne, când te-am văzut flămând sau însetat, sau străin sau gol, sau bolnav sau în închisoare și nu ți-am slujit?”. Iar el le va răspunde: „Adevăr vă spun: tot ce nu ați făcut unuia dintre aceștia, cei mai mici, mie nu mi-ați făcut”. Și vor merge aceștia în chinul veșnic, iar cei drepți, în viața cea veșnică».
Matei 25, 31-46
În Evanghelia după Matei pe care o comentăm, capitolul 25, versetele 31-46, este relatată ultima învățătură importantă a lui Isus. Pentru această învățătură Isus apelează la o imagine cunoscută în lumea ebraică și o găsim în Talmud, unde se spune că, «în viața de dincolo, Sfântul, binecuvântat să fie el, va lua un sul al Torei, al Legii, și-l va pune pe genunchi și va zice: „Oricine s-a ocupat de aceasta, să vină și își va primi răsplata”».
Ei bine, Isus ia ca model această descriere, dar îi schimbă conținutul. Ceea ce determină realizarea individului nu este relația pe care a avut-o cu legea, cu Dumnezeu, ci relația, raportul pe care l-a avut cu celelalte persoane. De ce asta? Cu Isus – după cum descrie Matei la începutul Evangheliei sale –, Dumnezeu este Dumnezeul-cu-noi. Așadar, odată cu Isus, direcția umanității nu mai este spre Dumnezeu, ci, împreună cu Dumnezeu și asemenea lui Dumnezeu, spre oameni.
Dumnezeul lui Isus nu ne va întreba niciodată dacă am crezut în el, ci dacă am iubit ca el.
Să vedem atunci învățătura lui Isus. Isus se prezintă ca fiind fiul omului care apare în slava sa și împarte popoarele păgâne. Nu este o judecată universală. Israelul a fost deja judecat în această Evanghelie. Aici este judecata celor care nu l-au cunoscut pe Dumnezeu.
Ei bine, îi va împărți pe oameni așa cum păstorul desparte oile de capre. Așa cum fermierul distinge fructele bune de cele stricate, la fel cum pescarul din această Evanghelie a reușit să deosebească peștii buni și să-i arunce pe cei răi, tot așa Domnul îi recunoaște imediat pe cei care și-au orientat viața spre binele altora.
Atunci regele va spune celor de la dreapta sa: „Veniți, binecuvântații Tatălui meu”. Îi binecuvântează pentru că ei sunt cei care au realizat planul lui Dumnezeu asupra omenirii. Și apoi enumeră șase situații de restriște, suferință, necesitate din partea umanității cu răspunsurile care au fost date.
Din aceste șase acțiuni nimic nu se referă la atitudinea față de religie, nimic nu se referă la comportamentul față de Dumnezeu, ci la cel pe care l-am avut față de nevoile celor nevoiași ai omenirii. Ceea ce permite viața veșnică nu este, prin urmare, comportamentul religios, ci comportamentul uman.
Cel care se desprinde în aceste șase situații este deținutul. Am fost în închisoare și ați venit la mine. La acea vreme, deținutul nu stârnea compasiune, nu trezea milă, ci doar dispreț. Să mergi la un deținut însemna și să-l hrănești, din moment ce temnicerii cu siguranță nu aveau grijă de alimentația sa. Surpriza acestor persoane cărora Isus le-a spus că i-au făcut toate aceste lucruri lui… Doamne, când te-am văzut flămând și te-am hrănit, etcetera.
Ei bine, răspunsul lui Isus: Adevăr vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici… Cine sunt frații mai mici? Sunt invizibilii societății, sunt cei nevoiași, marginalizați, excluși. Ei bine, Isus consideră că i s-a făcut lui. Acest lucru nu înseamnă că trebuie să-i iubim pe ceilalți pentru Isus, ci să-i iubim împreună cu Isus și asemenea lui Isus.
Și apoi iată reversul medaliei: Atunci le va spune celor de la stânga: „Plecați de la mine, blestemaților…”. Este important să subliniem acest lucru. În timp ce mai înainte Isus i-a numit pe cei drepți „binecuvântații Tatălui meu”, aici îi declară „blestemați”, dar nu de Tatăl său; Dumnezeu nu blestemă, Dumnezeu este doar binecuvântări. Acest blestem – este singura dată când apare în Evanghelie – amintește de primul blestem prezent în Biblie, în cartea Genezei, lansat asupra lui Cáin care și-a ucis fratele.
Atunci Isus este foarte sever: a nu oferi ajutor, a nu răspunde nevoilor de bază, suferințelor, necesităților altora, echivalează cu o crimă. Sunt blestemați nu de Dumnezeu, ci egoismul lor, închiderea lor față de nevoile altora, i-a blestemat într-un fel. Oricine se închide față de viață, se blestemă.
Blestemaților, în focul cel veșnic… Focul veșnic înseamnă ceea ce distruge totul. Pregătit pentru diavol… Este ultima dată în această Evanghelie când apare diavolul în distrugerea sa finală, înseamnă înfrângerea sa definitivă, pentru că ajunge în focul etern care are imaginea a ceea ce distruge totul. Și îngerii lui. Adică emisarii lui, cei care au devenit instrumente ale morții. Acestor persoane Isus nu le reproșează că au făcut ceva greșit, ci au devenit instrumente ale morții pentru că nu au făcut binele în ocazii de necesitate, în ocazii de supraviețuire.
La fel și ei răspund, și o fac rezumând toate situațiile nefavorabile ale umanității, foamea, setea, dar este interesant finalul: și nu te-am slujit?, lucru pe care cei drepți nu-l spun. Ei cred în mod evident că l-au slujit pe Domnul, că l-au slujit prin liturghie, prin cult, nu au înțeles că, odată cu Isus, Dumnezeu nu cere să fie slujit, ci el, care este Dumnezeu, se pune în slujba oamenilor, astfel încât oamenii, împreună cu el și asemenea lui, să se pună în serviciul celorlalți.
Și iată sentința lui Isus: Adevăr vă spun: tot ce nu ați făcut unuia dintre aceștia, cei mai mici, mie nu mi-ați făcut. Deci, încă o dată, ceea ce determină succesul în viață și comportamentul persoanei, nu este relația pe care a avut-o cu Dumnezeu, ci relația pe care a avut-o cu ceilalți. Atunci când ne închidem față de alții, ne închidem față de Dumnezeu.
Deci nu este o pedeapsă, ci un eșec total, ceea ce în Apocalipsă se va numi „a doua moarte”. Dar Evanghelia se încheie cu o imagine pozitivă: iar cei drepți, în viața cea veșnică. Cei care au trăit făcând binele, comunicând viață celor care aveau nevoie, și-au realizat propria existență și, mai presus de toate, au realizat planul lui Dumnezeu pentru umanitate.
Pr. Alberto Maggi, biblist.
Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.
Sursa: Centrul de Studii biblice
