Scandalul iertării

Pe ilLibraio.it reflecția biblistului Alberto Maggi, care se oprește asupra „scandalului” Dumnezeului creștin, cel al iertării acordate mereu tuturor, cel al lui Cristos care pe cruce îi cere Tatălui să-i ierte chiar și pe cei care l-au răstignit…

În istoria umanității există evenimente tragice care îi lasă pe credincioși consternați, incapabili să găsească răspunsuri, iar la unii oameni certitudinile par să se clatine. Este scandalul Dumnezeului creștin, cel al iertării oferite mereu tuturor, cel al lui Cristos care pe cruce îi cere Tatălui să-i ierte chiar și pe cei care l-au răstignit (Lc 23,34).

Dar cum este posibil? Credincioșii se simt adesea incapabili să ierte criminali feroce și se întreabă perplecși cum este admisibil ca Dumnezeul lor să-i poată ierta în schimb. Ne întrebăm cum poate Domnul să ierte ucigași nemiloși, și nu este nevoie să ne întoarcem în istorie la diferiții Hitler sau Stalin (care erau creștini), este suficient să rămânem în actualitate.

Această iertare divină nu se transformă într-o nedreptate? Nu este acesta un nou afront adus victimelor acestor ucigași, o durere inutilă adăugată celor care îi plâng, care văd redeschise răni care nu s-au vindecat niciodată?

Problema este prost pusă.

Problema nu este dacă Dumnezeu poate sau trebuie să-i ierte pe delincvenții care s-au pătat de crime oribile, ci dacă ei sunt sau nu capabili să accepte iertarea lui.

Schimbarea lui Isus

Potrivit religiei iudaice, păcatele nu puteau fi iertate decât de Dumnezeu (Ex 34,6-7; Ps 25,18), iar oamenii, pentru a obține iertarea păcatelor, trebuiau să treacă printr-un ritual foarte precis prescris de Lege: „Preotul va face pentru ei ritualul de ispășire și vor fi iertați”. Apoi ofereau un animal ca jertfă (Lev 4,20.26.31.35).

Isus schimbă această perspectivă.

În învățătura și exemplul său, el acordă iertare fără a cere căință, care poate fi eventual efectul iertării primite. Pentru a face înțeles acest lucru, Isus povestește parabola fiului scelerat, care din interes își părăsește tatăl și tot din interes se întoarce în casa tatălui său (Lc 15,11-24). Când acest tânăr se găsește în fața părintelui său, acesta din urmă nu îl mustră, ci îl sărută, semn al unei iertări acordate chiar înainte de a fi cerută (2 Sam 14,33). Pe Tatăl îl interesează fiul, nu trecutul său vinovat.

Această iertare acordată fără a cere căința păcătosului îi scandalizează însă pe oamenii religioși ai vremii, care cred că Isus spune blasfemii, ca atunci când „i-au adus un paralitic întins pe pat. Isus, văzându-le credința, i-a spus paraliticului: Curaj, fiule, îți sunt șterse păcatele” (Mt 9,2). Contrar practicii religioase, Isus nu-l întreabă pe om dacă s-a căit de greșelile sale. Acțiunea Celui care „a venit să caute și să mântuiască ceea ce era pierdut” (Lc 19,10) privește prezentul omului și nu trecutul său. Pe Domnul nu-l interesează ceea ce omul a făcut și nu i se adresează cu o mustrare, ci cu o încurajare, numindu-l fiu, expresie care denotă afecțiune intensă. Când păcătosul se întâlnește cu Domnul, nu este umilit pentru greșelile lui, ci învăluit în tandrețea iubirii sale.

În timp ce religia cerea convertirea drept condiție pentru iertare, pentru Isus convertirea este un efect al iertării acordate în mod gratuit. Astfel, nu mai este nevoie nici de oferirea unei jertfe: Dumnezeu nu cere oferte, ci el este cel care se oferă și cere să fie primit.

Prin urmare, iertarea este un dar gratuit, care nu este datorat meritelor omului, ci nevoilor lui.

În plus, contrar spiritualității vremii sale, Isus nu-i invită niciodată pe păcătoși să-i ceară iertare lui Dumnezeu.

Nu este nevoie.

Tatăl este Iubire, iar în iubirea pe care o oferă încontinuu oamenilor este inclusă și iertarea lui. Dacă în niciun caz Isus nu ne invită să-i cerem iertare lui Dumnezeu, el ne cere în mod insistent să ne iertăm unii pe alții, pentru că iertarea pe care Domnul ne-a oferit-o devine operativă și eficientă numai atunci când se transformă în iertare față de alții: „Iertați și veți fi iertați” (Lc 6,37); „Căci dacă voi veți ierta altora greșelile lor, și Tatăl vostru ceresc vă va ierta” (Mt 6,14; Mc 11,25).

Pentru Isus, problema nu se referă la iertarea acordată de Dumnezeu, ci la capacitatea omului de a o accepta. De aceea Domnul ne pune în gardă: celor care se cangrenează în rău le va fi apoi greu să îmbrățișeze binele, ba chiar vor fi îngroziți de el. Iar Isus ne învață acest lucru prin metaforele luminii și întunericului: „lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (In 3,19).

Cum este posibil să refuzăm oferta luminii-vieții?

În timp ce lucrările săvârșite de Isus sunt toate menite să comunice viață oamenilor, cele ale celor răi au scopul de a o lua.

„Dumnezeu este lumină” (1 In 1,5), dar, afirmă Isus, „oricine face răul urăște lumina și nu vine la lumină, ca să nu-i fie descoperite faptele” (In 3,20). În fața ofertei plinătății vieții, există unii care o refuză și preferă să persevereze în moarte. Nu Dumnezeu este cel care refuză iertarea, ci cei care trăiesc în mod voluntar în întuneric sunt de acum incapabili să o accepte. Aceasta este sentința pe care ei singuri și-o dau.

Când trăim în întuneric multă vreme, chiar și cel mai subțire fir de lumină ne deranjează și închidem ochii pentru că lumina îi rănește. Vina nu este a luminii, sursă a vieții, ci a alegerii de a rămâne în întuneric.

Cu toate acestea, Biserica în înțelepciunea ei i-a beatificat dintotdeauna pe oameni (uneori chiar exagerând), dar nu a făcut niciodată contrariul. Cu nimeni, nici măcar cu Iuda, discipolul trădător, ea nu a emis sentința de condamnare definitivă, pentru că, așa cum le scrie Paul romanilor, „Dumnezeu i-a închis pe toți în neascultare, ca să fie milostiv cu toți” (Rom 11,32).

Pr. Alberto Maggi, 23/01/2023.

Sursa: ilLibraio.it

AUTORUL – Alberto Maggi, călugăr din Ordinul Slujitorilor Mariei, a studiat la Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma și la École Biblique et Archéologique Française de Jérusalem. Biblist și colaborator asiduu al revistei ilLibraio.it, este una dintre vocile Bisericii cele mai ascultate de credincioși și necredincioși. Fondator al Centrului de Studii Biblice „Giovanni Vannucci” din Montefano (MC), se ocupă de răspândirea sfintelor scripturi, interpretându-le mereu în slujba dreptății, niciodată a puterii. La Garzanti a publicat Chi non muore si rivede (Cei care nu mor se vor revedea), Nostra signora degli eretici (Doamna noastră a ereticilor), L’ultima beatitudine – La morte come pienezza di vita (Ultima fericire – Moartea ca plinătate a vieții), Di questi tempi (În aceste vremuri), Due in condotta (Doi la purtare), La verità ci rende liberi (Adevărul ne face liberi, o conversație cu vaticanistul cotidianului Repubblica, Paolo Rodari) și Botte e risposte – Come reagire quando la vita ci interroga (Schimb de replici – Cum să reacționăm când viața ne pune întrebări).

Ultima sa carte, publicată tot la Garzanti, este dedicată figurii Bernadetei.

Aici toate articolele scrise de pr. Alberto Maggi pe ilLibraio.it