Sacramente și identitate sexuală

Sacramente și identitate sexuală, așa se afirmă lecția lui Isus

Pentru tradiționaliști, noile deschideri nu sunt acceptabile din punct de vedere creștin, dar libertatea este doar consecința unei revoluții care a început acum două mii de ani.

În acest moment istoric pe care nu e nicio exagerare să-l definim fatal, în timp ce se dezlănțuie războiul lui Putin binecuvântat de Patriarhul Moscovei, spunând că este vorba de apărarea valorilor creștine amenințate de un Occident căzut la cheremul paradelor gay, dieceza de Torino este pregătită să administreze sacramentul Mirului unei persoane care s-a născut femeie și apoi a devenit bărbat. Există o relație între cele două fapte? După părerea mea, da: este convergența geopoliticii și a biopoliticii.

Chestiunea în esența ei este aceeași, este cea care desparte autodeterminarea în numele libertății și al singularității ei ireductibile pe de o parte și determinarea impusă de biologie sau tradiție pe de altă parte. Fie că este vorba despre un popor sau despre un individ, despre geopolitică sau biopolitică, în ambele cazuri substanța este reprezentată de ciocnirea dintre cultură și natură, dintre libertate și supunere, dintre subiect și instituție și prin a decide care dintre cei doi poli are mai multă valoare. Autodeterminării unui popor care nu mai acceptă vasalitatea seculară față de un alt popor căruia l-a încredințat geopolitica de-a lungul secolelor, îi corespunde autodeterminarea unui individ care nu acceptă la fel de apăsătoarea vasalitate căreia biologia pe de o parte și obiceiurile sociale pe de altă parte, l-au încredințat la rândul lor. Iar în numele autodeterminării, şi anume al libertății, un popor și un individ, primul la nivel geopolitic, al doilea la nivel biopolitic, își încep marșul de eliberare.

Este o ciocnire străveche, care a debutat la începutul modernității tocmai în domeniul teologic când Luther a revendicat primatul conștiinței asupra supunerii papale cu celebrele cuvinte pronunțate la Dieta de la Worms înaintea împăratului Carol al V-lea, după ce pentru a mia oară i se intimase să retracteze: «Nu pot și nu vreau să revoc nimic, pentru că este periculos și nedrept să acționezi împotriva propriei conștiințe. Nu pot face altfel. Aceasta este poziția mea. Dumnezeu să mă ajute. Amin». Era 18 aprilie 1521, acum un an și cinci secole, iar de atunci Occidentul a întreprins un marș progresiv spre emanciparea indivizilor și extinderea drepturilor omului, ajungând în ultimii ani să legitimeze până și răscumpărarea din propria biologie pentru acei indivizi pentru care aceasta nu coincide cu propriul psihic şi propria afectivitate. De asemenea și ei, la fel ca Luther, declară că este periculos să acționezi împotriva propriei conștiințe și împotriva setei tale ireprimabile de a fi tu însuți. Iar Biserica Catolică, după ce s-a opus îndelung și cu forță acestei evoluții (să luăm în considerare, de exemplu, Syllabus-ul lui Pius al IX-lea care condamna fără drept de apel libertatea de conștiință în materie religioasă; să luăm în calcul pozițiile dure ale lui Ioan Paul al II-lea în domeniul bioetic), este pregătită să administreze sacramentul Mirului unei persoane născute cu un sex și tranzitată în altul, legitimând în acest mod, cel puțin în dieceza de Torino, bunătatea acestui parcurs.

Desigur, în lumina tradiției, scandalul catolicilor tradiționaliști este de înțeles. Patriarhul Kirill ar fi și el de acord cu ei. Așa cum poporul ucrainean nu se poate autodetermina geopolitic, la fel homosexualii nu își pot trăi sexualitatea biopolitic și cu atât mai puțin nu o pot transforma. Iar Biserica trebuie să facă totul față de ei, cu excepția recunoașterii dreptului lor la iubire și afecțiune. Pentru aceasta catolicii tradiționaliști strigă la scandal în fața administrării unui sacrament unei persoane care și-a schimbat sexul și văd în această deschidere a Bisericii Catolice confirmarea protestantizării progresive care și în Italia încredințează creștinismul acelui destin al irelevanței pe care îl are deja în țările protestante din nordul Europei. Din acest motiv, pentru conștiința catolică, punctul crucial constă în a ști să răspundem la această întrebare: acceptarea identității spirituale a Occidentului (care constă în cultura drepturilor omului și respectarea singularității fiecăruia) este o înfrângere a catolicității, o capitulare necondiționată a sa în fața lumii, o abandonare a tradiției, o trădare a învățăturii lui Isus?

În realitate, poate abia acum începem să înțelegem caracterul radical al propunerii spirituale a lui Isus, care învăța: «Sâmbăta a fost făcută pentru om, şi nu omul pentru sâmbătă!» (Marcu 2,27), o revoluție personalistă care l-a costat viața, dar fără de care civilizația pe care o numim Occident și care constă în primatul drepturilor omului asupra tuturor celorlalte instanțe, nu ar fi văzut lumina zilei. În această perspectivă, sunt exemplare cuvintele parohului de la biserica „Sfânta Treime” din Torino, pr. Alessandro Giraudo, care, interpelat de acest ziar, nici nu putea răspunde într-un mod mai clar de atât: «Ceea ce contează cu adevărat este îngrijirea persoanei». Este traducerea perfectă, aici și acum, a revoluției pe care Isus a început-o în urmă cu două milenii.

Există însă un aspect care nu trebuie nicidecum uitat și care constituie adevăratul punct critic al discursului susținut până acum, „The Dark Side of the Moon” așa cum cântau cei de la Pink Floyd când eram adolescent. Partea întunecată a lunii în acest caz este fragmentarea spre care se îndreaptă în mod necesar o societate pentru care primatul absolut este constituit din libertatea indivizilor. Căci dacă este esențial să protejăm autodeterminarea indivizilor, este la fel de esențial să recunoaștem cât de dificil este, în baza primatului subiectivității, să avem coeziune socială. Cuvântul societate provine din latinescul „societas”, termen care face trimitere la rândul său la socius și care indică existența unui interes superior față de interesul particular al indivizilor pe baza căruia indivizii să se poată simți asociați și astfel să formeze o societate demnă de acest nume. Ei bine, boala de care suferă Occidentul, spre deosebire de alte societăți mai coezive, dar în detrimentul indivizilor, este exact sentimentul de dezagregare la care duce aproape inevitabil primatul unilateral al individului. De aceea așa-zisele forțe suveraniste sunt în creștere: pentru că conștiința percepe cu neliniște această dezagregare și încearcă să se salveze căutând un principiu de coeziune, gata să-l recunoască când în religie, când în omul puternic, când în ideea de patrie, când în toate acestea puse împreună, cu scopul de a obține ceea ce poate garanta soliditatea sistemului. Există deci o mare provocare pentru a face în așa fel ca emanciparea indivizilor să poată continua și să fie protejată și apărată împotriva revenirii reacției autoritare și a tradiționalismului poruncitor: ca cultura drepturilor omului care a apărut odată cu modernitatea să fie în măsură să redescopere un ideal sau o utopie mai mare decât interesul indivizilor care să ne facă să ne simțim din nou asociați unii cu alții. Acest lucru nu trebuie să se mai întâmple pe spinarea minorităților, ca în trecut, dar acest lucru trebuie să se întâmple oricum, dacă Occidentul nu vrea să se întoarcă în urmă sau, după cum spune numele său, să apună.

Vito Mancuso, La Stampa, 12 aprilie 2022

Sursa: Vito Mancuso

Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor de master în Meditație și Neuroștiințe la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este: La mente innamorata (Mintea îndrăgostită), Garzanti 2022. Printre celelalte lucrări ale sale: A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti 2021, I quattro maestri (Cei patru învățători), Garzanti 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și teama) (2020), La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni) ( 2019), La via della bellezza (Calea frumuseții) (2018), Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi) (2017), Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi) (2016), Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui) (2015), Questa vita (Această viață) (2015), Io amo (Eu iubesc) (2014), La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus) (2014), Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne determină să iubim) (2013), Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație) (2013), Obbedienza e libertà (Supunere și libertate) (2012), Io e Dio (Eu și Dumnezeu) (2011), La vita autentica (Viața autentică) (2009), Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui) (2009), L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său) (2007), Hegel teologo (Teologul Hegel) (1996 și 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi. În Germania a fost publicată o monografie despre el: Essentials of Catholic Radicalism. An Introduction to the Lay Theology of Vito Mancuso, Frankfurt am Main 2011 (Elementele esențiale ale radicalismului catolic. O introducere în teologia laică a lui Vito Mancuso, Frankfurt pe Main 2011).