Să fie desăvârșiți în unul

Duminica a 7-a a Paștelui – 8 mai 2016

Să fie desăvârșiți în unul – Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

Ioan 17,20-26

În acel timp, [Isus, ridicându-și ochii spre cer, s-a rugat, zicând: «Tată sfânt,] ²⁰ nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine datorită cuvântului lor, ²¹ ca toți să fie unul, după cum tu, Tată, ești în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie unul în noi, ca lumea să creadă că tu m-ai trimis. ²² Iar eu le-am dat lor gloria pe care mi-ai dat-o mie, ca ei să fie unul, după cum noi suntem unul: ²³ eu în ei şi tu în mine, ca să fie desăvârșiți în unul, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi i-ai iubit pe ei așa cum m-ai iubit pe mine. ²⁴ Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine şi cei pe care mi i-ai dat, ca să vadă gloria mea, pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit înainte de întemeierea lumii. ²⁵ Tată drept, lumea nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut, iar aceștia au cunoscut că tu m-ai trimis. ²⁶ Eu le-am revelat numele tău şi-l voi revela, pentru ca iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei şi eu în ei».

Ioan 17,20-26

Capitolul 17 din Evanghelia după Ioan este considerat cel mai important, conține rugăciunea lungă a lui Isus către Tatăl și, mai presus de toate, sunt ultimele cuvinte ale lui Isus înainte de arestarea și patima sa. Să vedem câteva versete din această rugăciune lungă și densă.

Isus afirmă: „Nu mă rog numai pentru ei”. Deci este rugăciunea lui Isus nu numai pentru comunitatea sa de ucenici, ci pentru toți cei care îl vor urma în viitor, deci este o rugăciune pentru noi, pentru comunitățile de credincioși. „Nu mă rog numai pentru ei, ci și pentru cei care vor crede în mine datorită cuvântului lor”. Aici Isus spune ceva extraordinar. El spusese cu puțin timp înainte: „Dacă cineva mă iubește, va împlini cuvântul meu”. Iar aici ne-am fi așteptat ca Isus să fi spus: „ci și pentru cei care vor crede în mine datorită cuvântului meu”. În schimb, Isus spune: „datorită cuvântului lor”. Ce spune Isus? Că sarcina discipolilor nu este să repete o doctrină, ci să comunice o experiență. Fiecare credincios îmbrățișează cuvântul lui Isus și îl îmbogățește cu viața sa și acesta este cuvântul ce trebuie comunicat. Prin urmare, acțiunea comunității nu este aceea de a transmite în timp o doctrină imuabilă, o doctrină care este păstrată și transmisă neschimbată în timp. Întrucât cuvântul este legat de viață, acesta va lua întotdeauna forme noi. Aceasta este importanța primirii cuvântului lui Isus în individ, în comunitate.

Unul dintre marii papi ai bisericii, Papa Grigore cel Mare, spunea că Scriptura crește odată cu cei care o citesc. Deci nu suntem transmițători ai cuvântului Domnului, ci suntem persoane care, îmbrățișând acest cuvânt și îmbogățindu-l cu viața noastră, transmitem, comunicăm experiențe de viață altora. Deci, iată importanța a ceea ce spune Isus: „pentru cei care vor crede în mine datorită cuvântului lor”, nu datorită cuvântul Meu…

Și, continuă lui Isus, „ca toți să fie…”. Și aici traducerea spune „una” sau „un singur lucru”, dar evanghelistul își continuă teologia spunând în schimb: „ca toți să fie unul”.[1] Comunitatea creștină, credinciosul este templul, sanctuarul lui Dumnezeu, căci credinciosul are aceeași condiție divină ca și Isus. În această rugăciune, Isus duce aspirația credinciosului la înălțimi de neimaginat. În om se manifestă plinătatea condiției divine.

„După cum tu, Tată, ești în mine şi eu în tine…”. Există această comuniune între Isus și Tatăl… Tatăl este în Isus pentru că în Isus se manifestă umanitatea lui Dumnezeu; Isus este în Tatăl pentru că plinătatea condiției divine se manifestă în Isus. „Ca şi ei…”, iar aici evanghelistul spune din nou: „să fie unul în noi”, o realitate, o singură ființă divină cu chipuri și experiențe multiforme. Și tocmai aceasta este dovada pe care lumea o așteaptă. Într-adevăr, Isus spune: „pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis”. Existența unor persoane atât de pline de viață încât să facă ca această viață să fie divină și să o transmită altora, este singura modalitate pentru ca lumea să creadă.

„Iar gloria”, adică manifestarea vizibilă a acestei iubiri „pe care mi-ai dat-o mie, eu le-am dat-o lor”. Cum a dat Isus gloria ucenicilor săi? Aici Isus încă nu a fost răstignit, nu își va da duhul… Manifestarea vizibilă a lui Dumnezeu pe care Isus a dat-o discipolilor săi a făcut-o prin smerenia unei slujiri, prin spălarea picioarelor. Tocmai prin iubirea care se transformă în slujire se manifestă slava lui Dumnezeu. Slujirea nu diminuează demnitatea oamenilor, ci le conferă adevărata demnitate.

„Ca ei să fie”, încă o dată, „unul, după cum noi suntem unul”. „Unul”. Iată, evanghelistul continuă, iar acum va ajunge să repete pentru a treia oară acest lucru, nevoia ca în om să se manifeste plenitudinea condiției divine ca și în El. De fapt, Isus spune: „eu în ei şi tu în mine, ca să fie desăvârșiți în unul”. Prin urmare, fiecare individ, fiecare comunitate trebuie să aibă o viață de o asemenea calitate încât să exprime calitatea vieții divine. „Încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi i-ai iubit pe ei așa cum m-ai iubit pe mine”.

Apoi, pentru ultima cerere, Isus schimbă tonul. Până acum spusese „îți cer, îți cer”, dar acum, când vine vorba de soarta alor săi, Isus nu cere, ci pretinde. De fapt, Isus spune: „Tată, vreau…”. Până acum a cerut mereu, însă acum, dat fiind că este vorba de ai lui, Isus pretinde. El spune: „Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine şi cei pe care mi i-ai dat (sau ceea ce mi-ai dat)”. Adică au aceeași condiție divină ca și Isus. „Ca să contemple gloria mea, cea pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit înainte de întemeierea lumii”.

Exista un plan pe care Dumnezeu îl avea asupra umanității, acest plan a fost pe deplin realizat în Isus, și anume ca omul să aibă condiția divină, iar acesta nu este un privilegiu exclusiv al lui Isus, ci poate fi extins și asupra tuturor celorlalți. De aceea, Ioan afirmase în prolog: „Celor care l-au primit”, acest plan, pe acest Isus, „le-a dat puterea”, posibilitatea „de a deveni fii ai lui Dumnezeu”, adică de a avea în ei viață divină.

„Tată drept”, continuă Isus… „Drept” înseamnă fidel, fidel planului său de iubire. Dumnezeu este fidel, omul îl poate abandona, dar Dumnezeu nu îl va abandona niciodată. „Lumea nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut, iar aceștia știu”, literalmente „au cunoscut că tu m-ai trimis”. De unde știu ei că l-a trimis? Prin iubirea care comunică viață.

Și iată concluzia, care încheie acest capitol și îl deschide pe cel care urmează: „Eu le-am făcut cunoscut numele tău”. Isus a făcut cunoscut numele Tatălui nu prin cine știe ce minuni extraordinare, miracole… Isus a făcut cunoscut numele Tatălui când? Atunci când a spălat picioarele discipolilor săi. Deci „le-am făcut cunoscut numele tău și îl voi face cunoscut”. Unde îl va face cunoscut? Prin patima și moartea sa. Isus va muri din iubire, din iubire chiar și față de dușmanii săi.

Așadar, chipul lui Dumnezeu, Tatăl este cel care din iubire se pune în slujba oamenilor și cel care din iubire dăruiește, comunică viață chiar și celor care nu o merită, chiar și vrăjmașilor săi.

Și, conchide Isus, „pentru ca iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei şi eu în ei”. Și Isus încheie cu această unitate perfectă care face din comunitatea creștină, din fiecare credincios, singurul sanctuar adevărat din care radiază iubirea lui Dumnezeu.

Pr. Alberto Maggi, biblist.

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centrul de Studii Biblice

[1] Cifra unu îl indică, în Biblie, pe Dumnezeu însuși. În cartea Deuteronomului citim: „Domnul este unul”. Nu înseamnă doar că el este unic, ci „unul” este numele lui Dumnezeu. În cartea lui Zaharia se spune: „Unul este numele lui”. Comunitatea credincioșilor este chemată să intre în atmosfera divină pentru a fi manifestarea pământească a lui Dumnezeu așa cum a fost Isus. Planul lui Dumnezeu pentru umanitate este ca omul să devină Dumnezeu (Cf. Alberto Maggi).