Relatări diferite despre copilăria lui Cristos
Noul Isus al Papei Benedict al XVI-lea și războiul împotriva exegezei istorice
Cu volumul intitulat L’infanzia di Gesù (Copilăria lui Isus), care ajunge astăzi în librăriile din principalele țări ale lumii, se încheie lucrarea complexivă de aproape o mie de pagini în trei volume dedicată de Joseph Ratzinger lui Isus din Nazaret. Cu această lucrare el intenționează să-i facă pe catolici să revină la identificarea narațiunii evanghelice cu istoria reală, așa cum se întâmpla până acum câteva decenii, înainte de dezvoltarea modernei exegeze istorico-critice. Își atinge autorul obiectivul? După părerea mea nu, pentru că este o misiune imposibilă.
Cu toții iubim Crăciunul cu atmosfera sa de bucurie și pace, iar această nouă carte a Papei este de mare ajutor pentru a-i trăi spiritualitatea. Subiectul îl reprezintă primele două capitole ale Evangheliei după Matei și ale Evangheliei după Luca, așa-numitele „evanghelii ale copilăriei”. Timp de secole ele au fost citite ca relatări istorice reale, dar astăzi exegeza biblică istorico-critică este aproape unanimă în a declara contrariul. Obiectivul Papei este ca evangheliile copilăriei să poată fi din nou citite ca fondate din punct de vedere istoric.
Prin urmare, adversarul său nu poate fi decât exegeza care, privilegiind filologia și istoriografia, evidențiază istoricitatea problematică a multor narațiuni evanghelice. Prin aceasta, exegeții nu intenționează să spună că Evangheliile sunt false, ci doar că pe baza lor nu poate fi reconstruită cu certitudine istoria lui Isus și cu atât mai puțin cea a nașterii sale, și că trebuie să le citim știind că finalitatea este teologico-spirituală și nu istoriografică. În Evanghelii există date din punct de vedere istoric certe alături de elaborări simbolice nesigure din punct de vedere istoric, iar sarcina exegezei istorico-critice constă în deosebirea celor două dimensiuni. Consecința inevitabilă este însă că Isus cel al Evangheliilor nu coincide cu Isus cel al istoriei, adică exact opusul intenției programatice a lui Ratzinger declarate în primul volum: „A-l prezenta pe Isus cel al Evangheliilor ca pe Isus cel real, ca pe Isus cel istoric în sensul adevărat al cuvântului”. Și tocmai de aceea chiar și în noua sa carte, ca și în cele dinainte, Papa îndreaptă atacuri recurente împotriva exegezei istorico-critice (cf. de exemplu, paginile 25, 60, 62, 78, 123).
Dar, la fel ca toți cei dinaintea lui care au încercat să armonizeze relatările evanghelice, la fel și Ratzinger survolează contradicțiile dintre relatările lui Matei și Luca. Tocmai acestea sunt cele care fac imposibilă o istorie a copilăriei lui Isus demnă de acest nume, așa cum consideră cercetători de calibrul lui Brown, Sanders, Meier, Dunn, Barbaglio, Fabris, Maggioni, Jossa, Ortensio de Spinetoli, Pesce și mulți alții. Cu siguranță există elemente comune între Matei și Luca: identitatea părinților, anunțul îngeresc, zămislirea Mariei fără relații sexuale cu soțul, nașterea la Betleem sub domnia lui Irod, transferul la Nazaret. Dar există și discordanțe care nu pot fi armonizate: înainte de nașterea lui Isus, Maria și Iosif au locuit ori la Nazaret (Luca), ori la Betleem (Matei); călătoria lor de la Nazaret la Betleem ori a avut loc (Luca), ori nu a avut loc (Matei); Isus s-a născut ori în casa părinților (Matei), ori într-o iesle (Luca); uciderea pruncilor din Betleem ori s-a întâmplat (Matei), ori nu s-a întâmplat (Luca); părinții ori au fugit în Egipt pentru a salva copilul de soldații lui Irod (Matei), ori au mers la templul din Ierusalim pentru circumcizie fără ca soldații lui Irod să fie interesați de copil (Luca); din Betleem familia ori s-a întors imediat acasă în Nazaretul Galileii (Luca), ori a plecat la Nazaret numai după ce a fost în Egipt, pentru prima dată (Matei). Pe lângă aceasta, este contrară și atmosfera de ansamblu care învăluie nașterea lui Isus, regală și tragică în Matei, simplă și bucolică în Luca: cui să-i dăm crezare? În mintea credincioșilor cele două relatări se amestecă fără a distinge elementele fiecăreia, iar Papa promovează acest amestec tradițional necritic, dar exigența istoriografică nu permite acest lucru; datele sunt fie așa cum le prezintă Matei, fie așa cum le prezintă Luca, sau nici într-un fel, nici în altul; în orice caz nu sunt armonizabile. Așadar, dacă ar fi adevărat, așa cum scrie Ratzinger, că Matei și Luca „au vrut să scrie istorie, istorie reală, care a avut loc” (p. 26), ne-am afla într-adevăr într-o mare încurcătură, pentru că unul dintre cei doi evangheliști ar fi cu siguranță în eroare.
„Nu este posibilă armonizarea contradicțiilor dintre diferitele pasaje”
În afară de aceasta, există și problema modului în care vestea zămislirii feciorelnice a ajuns la evangheliști. Papa înclină spre „tradiția familială” (p. 65), în sensul că Maria ar fi fost cea care le-a comunicat discipolilor evenimentul extraordinar de a-și fi zămislit fiul fără relații sexuale. Dar dacă ar fi fost într-adevăr așa, nu s-ar explica atenția scăzută din partea Noului Testament față de Maria, inclusiv din partea cărții Faptele Apostolilor scrisă chiar de Luca, care o menționează doar o singură dată și aproape în treacăt, în timp ce dă mult mai mult spațiu nu numai lui Petru și lui Paul, ci chiar și unor personaje secundare precum Lidia, vânzătoarea de purpură. Este oare credibil ca Luca, știind direct de la Maria despre extraordinara zămislire a lui Isus, să o ignore complet în Faptele Apostolilor, fără să scrie nimic despre locul în care trăia, ce făcea, cum s-a încheiat existența ei pământească, și fără să-i fi dat măcar o singură dată cuvântul? Toate acestea ne fac să avem multe îndoieli cu privire la ceea ce susține Papa.
Realitatea este că Evangheliile copilăriei prezintă un profil istoric general destul de improbabil. Datul istoric cert (nașterea lui Isus) este înconjurat de o serie de amănunte incerte, dacă nu improbabile, pornind de la locul nașterii, care pentru Papa este în mod evident Betleemul tradițional, în timp ce „majoritatea cercetătorilor se îndoiesc că Isus s-a născut la Betleem” (The Cambridge Companion to Jesus, p. 22), iar un exeget catolic precum Raymond Brown a ajuns să vorbească de „dovezi pozitive în favoarea Nazaretului”.
Așadar, Evangheliile nu sunt de încredere? Nu, ele sunt de încredere, dar numai cu condiția de a deosebi în ele diferite niveluri de istoricitate, adică date sigure din punct de vedere istoric, date probabile și date improbabile. În special, evangheliile copilăriei sunt o interpretare a semnificației existențiale a lui Isus, pentru manifestarea căreia relatarea nașterii sale a fost îmbogățită cu o serie de elemente simbolice, așa cum era normal în antichitate pentru marile personaje. De-a lungul secolelor, toate acestea au servit pentru a atrage atenția asupra lui Isus, pentru că în trecut omenirea identifica prezența divinului cu miracolele și cu extraordinarul. Astăzi, însă, se întâmplă invers. Astăzi miracolele și extraordinarul sunt mai mult în defavoarea decât în favoarea comunicării spirituale autentice. Am ajuns la o viziune mai potolită, mai lipsită de iluzii, mai realistă asupra lumii, preferând frizelor barocului simplitatea austeră a romanicului.
„Problema este că în narațiunea evanghelică există mai multe niveluri de istoricitate”
Această maturitate mai mare se reflectă în activitatea exegezei biblice prin metoda istorico-critică, o muncă serioasă și de înaltă calificare cum nu s-a mai întâmplat niciodată în istorie, o lucrare cu anvergură internațională și interconfesională ale cărei rezultate se prezintă conștiinței fără forțări dogmatice. Lui Ratzinger însă nu-i place metoda istorico-critică, o consideră dăunătoare pentru credință și poate de aceea nici măcar nu-l menționează în cartea sa pe autorul celui mai important studiu despre evangheliile copilăriei, pe deja citatul Raymond Brown, preot catolic, care a fost multă vreme membru al Comisiei Biblice Pontificale. Brown își încheie astfel lucrarea monumentală despre evangheliile copilăriei: „Orice încercare de armonizare a narațiunilor până acolo încât să facem din ele o istorie coerentă este sortită eșecului” (La nascita del Messia, Assisi, 1981, p. 677). Ratzinger nici măcar nu-l menționează pe Brown, dar tocmai de aceea lucrarea sa, în ciuda unor frumoase pagini în stil spiritual, se îndreaptă spre destinul prefigurat de marele biblist american.
Vito Mancuso, La Repubblica, 21 noiembrie 2012
Sursa: Vito Mancuso
