Regândindu-l pe Isus pentru a regândi credința

Între două lumi

Suntem o generație norocoasă. Este adevărat că vedem o lume care se prăbușește, dar avem și posibilitatea de a vedea una care se naște. Lumea care se prăbușește este cea preștiințifică.

Da, știința apare pe scena umană în secolul al XVI-lea, odată cu metoda științifică inaugurată de Galileo Galilei, dar imaginația preștiințifică continuă să marcheze chiar și astăzi o mare parte din modul nostru de a simți și de a trăi.

Continuăm să spunem că Soarele răsare și apune, deși știm că în realitate Pământul este cel care se mișcă în jurul Soarelui. Continuăm să credem că bolile sunt consecința unei vinovății, pentru a exorciza teama, ca atunci când spunem că, dacă o persoană răcește, este pentru că a ieșit fără fular. Și asta chiar dacă știm bine că bolile sunt consecințe ale bacteriilor, virușilor, șubrezeniei fizice, eredității și a unei serii de alți factori observabili științific.

În rest, suntem bărbați și femei ai secolului XXI, capabili să profităm de tot potențialul pe care diversele științe ni l-au pus la dispoziție. Luăm avionul, folosim smartphone-ul, luăm medicamente de ultimă generație.

Cu toate acestea, există un domeniu în care modul nostru de a gândi a rămas absolut pre-științific. Este zona religiozității. Modul nostru de a ne ruga și de a-l gândi pe Dumnezeu a rămas practic același de-a lungul secolelor, neafectat de învățăturile pe care ingeniozitatea umană, un dar de la Dumnezeu, le-a oferit reflecției noastre.

Teismul

Modul nostru de a citi Biblia a rămas substanțial preștiințific, adesea incapabil să depășească literalitatea cuvintelor și să contextualizeze modul de exprimare al textelor scrise cu multe secole în urmă.

Încă ne gândim la Dumnezeu după categorii pe care mintea umană le-a recunoscut de mult timp ca fiind nesatisfăcătoare. Neuroștiințele, fizica cuantică, științele biblice au împins teologia dincolo de conceptele tradiționale, pentru a-l regândi pe Dumnezeu într-un mod care este mai adecvat capacității noastre de a înțelege lumea. Și ne cer să intrăm într-o teologie diferită.

A-l gândi pe Dumnezeu într-un orizont preștiințific înseamnă a-l imagina ca pe o figură puternic antropomorfă și antropopată, adică cu trăsături și sentimente umane, care locuiește în ceruri și de acolo își administrează și controlează creația, intervenind în mod direct pentru a rezolva problemele pe care obișnuita administrare umană a lucrurilor nu reușește să le descurce. Este de ajuns să ne rugăm lui și el va interveni. Astfel ne aflăm în scurtcircuitul unui Dumnezeu bun și atotputernic care, însă, nu intervine întotdeauna în favoarea tuturor cererilor noastre. Și ne consolăm imaginându-ne că asta depinde de faptul că nu meritam să fim auziți.

Acest mod de a gândi despre Dumnezeu este definit teist, deoarece îl identifică cu un theòs, care în greacă înseamnă tocmai Dumnezeu, subînțelegând antropomorf și antropopat.

În acea viziune tradițională, Dumnezeu este Tată ca creator și, pentru a rezolva problema veche a păcatului uman, și-a trimis Fiul, Cuvântul întrupat, pentru a ispăși vina pe care ființele umane nu sunt în stare să o emendeze și să o plătească în mod adecvat.

Această teologie apune în mod inexorabil, pur și simplu pentru că nu mai este de înțeles. Era accesibilă și evidentă într-o lume care era cultural foarte diferită de a noastră.

Sistemul monarhic justifica un Dumnezeu care acționa ca monarh absolut hotărând care rugăciuni să asculte și care nu, un Dumnezeu suveran admirat de toți pentru că și-a sacrificat Fiul pentru a-i salva pe slujitori. Sistemul patriarhal oferea temeiuri unui Dumnezeu considerat bărbat care prefera o ierarhie exclusiv masculină. Ignoranța fenomenelor naturale arăta clar că Dumnezeu acționa în mod direct în fulgere, pandemii, cutremure și foamete.

Astăzi suntem într-o ordine democratică, patriarhatul este recunoscut ca un sistem social nedrept și opresiv pentru femei și bărbați, cunoștințele științifice au clarificat cauza reală a fenomenelor naturale. Astăzi trebuie să-l regândim pe Dumnezeu.

Post-teismul

Este necesar să înțelegem că Biblia vorbește cu limbajul și imaginarul persoanelor concrete care au scris într-un context istoric și cultural străvechi. Nu dețineau adevărul absolut, cuvânt cu cuvânt: încercau în schimb să bâlbâie misterul lui Dumnezeu, făcând uz de propriile lor categorii circumstanțiale modeste. Acestea trebuie înțelese în orizontul lor de sens.

Nu mai putem crede că Biblia poate fi luată literă cu literă, nu după secole de studii biblice care ne-au oferit criterii de lectură pentru a descoperi că fiecare text biblic are un strat istoric, unul teologic și unul spiritual.

Suntem în măsură, așadar, să realizăm un pasaj teologic, acum mai necesar ca niciodată, depășind logica mitică. În acest sens, vorbim de post-teism – sau posteism – unde „post” nu înseamnă pur și simplu „după”, ci indică o depășire, un mod alternativ de gândire.

Deci nu îl vom mai înțelege pe Dumnezeu ca Ființă Supremă – care apoi era tot o ființă în mijlocul altor ființe – ci mai degrabă ca Fundament al ființei, energia vitală și intențională care permite ca totul să existe și care se lasă intuită și exprimată tocmai de conștiința umană. În el suntem altoiți. După cum ar spune Paul din Tars, după relatarea Faptelor Apostolilor:

Căci în el trăim, ne mișcăm și suntem.

Fap 17,28

În această logică, este de asemenea necesar să-l regândim pe Isus și semnificația filiației divine.

Isus Fiul lui Dumnezeu

Dacă Dumnezeu nu mai poate fi gândit ca marele bătrân bărbos care locuiește în ceruri, ci este Fundamentul ființei, energie vitală și iubitoare, sclipitoare și entuziastă, nu poate exista o entitate divină ulterioară care să ia trăsături și modalități umane prin întrupare.

Ne-ar putea veni în minte o pagină din Noul Testament.

Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi; iar noi am contemplat gloria lui, glorie ca a Fiului Unul-Născut care vine de la Tatăl, plin de har și de adevăr.

In 1,14

Atunci când Evanghelia după Ioan îl prezintă pe Isus ca fiind Cuvântul făcut trup, spune că în el Cuvântul lui Dumnezeu, adică planul său de împlinire, a devenit istorie. S-a făcut vizibil.

Aici trebuie înțeles că conceptul biblic de filiație se referă în mod esențial la logica asemănării.

Moare tatăl? E ca și cum nu ar fi murit, căci lasă după el unul asemenea lui.

Sir 30,4

Nu suntem fii doar pentru că am fost procreați de cineva, ci pentru că ne asemănăm în mod clar cu cineva. În acest sens, Isus se aseamănă atât de mult cu Dumnezeu, încât este definit ca fiu al său. Vorbind despre Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, se încearcă prezentarea descoperirii șocante și minunate a faptului că cei care îl întâlneau îl percepeau într-un mod intens pe Dumnezeu însuși. Isus era transparența divinului, pentru că în viața lui se intuia o umanitate complet deschisă față de Fundamentul ființei, pe care îl numim Dumnezeu, până acolo încât a devenit vizibilitatea acestuia.

Și asta pentru că criteriile lui Dumnezeu, adică vitalitatea și iubirea, în Isus erau evidente.

Alegerile lui Isus

De fapt, Isus a ales să fie de partea greșită a istoriei, cea a celor fragili și excluși. Și a făcut aceasta exact pentru că visul lui Dumnezeu este viața deplină pentru toți. Incluziunea celor de pe margini și vindecarea rănilor inimii.

Isus lămurește acest lucru la începutul activității sale profetice, conform relatării lui Luca, când în sinagoga satului său de origine citește o pagină din profetul Isaía și o declară împlinită în lucrarea sa:

I s-a dat sulul profetului Isaía; a deschis sulul și a găsit pasajul în care era scris: Duhul Domnului este asupra mea; pentru aceasta m-a consacrat prin ungere și m-a trimis să duc săracilor vestea cea bună, să proclam celor închiși eliberarea și celor orbi vederea; să-i repun în libertate pe cei asupriți, să proclam anul de har al Domnului. A înfășurat sulul la loc, i l-a dat înapoi servitorului și s-a așezat. În sinagogă, ochii tuturor erau ațintiți asupra lui. Atunci a început să le spună: «Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care ați ascultat-o».

Lc 4,17-21

Isus va trăi concretizând acel program de milostivire, tandrețe și incluziune.

Într-o societate care considera copiii o nulitate, el îi arată ca modele de deschidere față de Dumnezeu (Mc 9,36-37).

Într-un context patriarhal care relega femeile în case, ca păzitoare ale vetrei și în slujba soților și copiilor, Isus le cheamă tocmai pe femei să-l urmeze (Lc 8,2) și îi declară Mariei, sora Martei, că urmarea este posibilă și pentru ea: este chiar partea cea mai bună (Lc 10,38-42).

Într-un timp de religiozitate bazată pe marginalizarea rituală a bolnavilor, considerați impuri și deci de ținut la distanță, Isus îi atinge pe leproși (Lc 5,13), dialoghează cu cei posedați (Mc 5,1-20), nu se ferește de contactul cu o femeie febricitantă (Mt 8,15).

Într-o epocă marcată de o profundă aversiune față de străini, Isus admiră credința unui sutaș roman (Mt 8,10) și a unei femei canaanite (Mt 15,28). Și vorbește mult timp cu o femeie samariteană, care este prima care l-a recunoscut drept Mesia (In 4,5-42)

Tuturor acestor categorii de excluși Isus le anunță un timp de posibilă plenitudine. Acel timp de plinătate pe care el îl definea împărăție a lui Dumnezeu, și anume condiția existențială în care Dumnezeu domnește în viețile noastre cu criteriile sale de iubire și vitalitate.

Isus a condamnat aspru faptele celor care dețineau puterea politică și religioasă, cu care îi asupreau pe cei fragili:

Ipocriților! Bine a profețit despre voi Isaía, spunând: Acest popor mă cinstește cu buzele, însă inima lor este departe de mine. În zadar îmi aduc cult, propunând doctrine care sunt porunci ale oamenilor”.

Mt 15,7-9

De-a lungul vieții, Isus și-a exprimat umanitatea la maximum: alături de el oamenii simțeau că renaște energia lor interioară. Nu acesta este oare sensul miracolelor, odată eliberate de logica mitică cu care au fost relatate? În cartea mea GeSùperman ma anche no (Isus-Superman sau poate nu), prezint acest aspect în detaliu.

Isus și-a încheiat viața pe o cruce, cu cuvinte de iertare pentru cei care l-au condamnat la o moarte infamantă (Lc 23,34), manifestând o umanitate reconciliată și reconciliantă.

Și tocmai iubirea a fost cea care i-a călăuzit alegerile, pentru că simțea și știa că Dumnezeu este iubire (1 In 4,8).

El a explicitat acel sens prin semnele pâinii și ale vinului pe care, în timpul unei cine de adio cu grupul său de discipoli, le-a definit ca fiind propriul său trup și sânge, care ni s-au dat pentru a trăi în mod coerent anunțul eliberator al unui Dumnezeu care ne iubește pentru ceea ce suntem și, tocmai în virtutea acelei iubiri gratuite și regeneratoare, ne îndeamnă să fim tot ce putem fi mai bun. Chiar și astăzi celebrăm acele gesturi printr-un ritual care ne reamintește de curajul și tenacitatea lui Isus, inserându-ne în logica iubirii.

Isus a intrat definitiv în viața lui Dumnezeu, în îmbrățișarea iubitoare și vitală a acelui Dumnezeu pe care îl știa Tată și despre care vorbea ca despre o Mamă. Este evenimentul pe care comunitatea de la început l-a definit ca înviere și l-a relatat cu categorii mitice, clare pentru interlocutorii ei. Acest aspect crucial al credinței noastre a făcut obiectul unei reflecții aprofundate în cartea mea Croce e delizia (Cruce și deliciu), la care fac trimitere.

Isus ni se oferă ca model de umanitate realizată. El este Fiul lui Dumnezeu, dar nu vrea să fie fiul unic. De fapt, știa că experiența lui nu era o exclusivitate a lui, ci avea rolul unui deschizător de drumuri. Pentru aceasta a spus:

Adevăr, adevăr vă spun, cine crede în mine va face şi el lucrările pe care le fac eu şi va face şi mai mari decât acestea.

In 14,12

Școala pauliană îl va defini pe Isus ca fiind

primul născut din toată creația.

Col 1,15

Prin urmare, Isus este Fiul lui Dumnezeu, dar în logica întâiului născut. Și noi suntem fii și fiice ale lui Dumnezeu, chemați să manifestăm cu viața noastră frumusețea Dumnezeului iubitor și vital care ne dorește fericirea.

Oportunitatea de a participa la schimbare

Suntem cu adevărat o generație norocoasă. Nu numai că asistăm la declinul unei lumi vechi, ci vedem începuturile unei lumi noi. Putem spori această șansă făcând tranziția de la o lume mitică preștiințifică dispărută de acum la o lume pe care astăzi Dumnezeul vieții ne-o dăruiește drept lumea noastră.

Acest pasaj teologic stă la baza oricărui alt proces de reformă eclezială.

Stă la baza modului în care ne celebrăm credința și înțelegem rugăciunea. Dacă Dumnezeu nu este cel care intervine punctual în istoria omenirii, ci ne lasă pe noi să acționăm eficient pentru a o transforma, rugăciunea noastră de cerere nu face decât să ne amintească nouă ceea ce este important pentru noi și să ne întrebăm cum să realizăm acel lucru. Vom redescoperi atunci rugăciunea contemplației, care ne face să observăm iubirea lui Dumnezeu și ne îndeamnă să o trăim. Cu privire la această temă, fac referire la gândurile deja prezentate în această contribuție a mea.

Modul de a-l gândi pe Dumnezeu are și consecințe directe asupra modului de a simți și de a trăi în Biserică. Dacă Dumnezeu este monarhul absolut care locuiește în ceruri, Biserica poate avea o conformare și o organizare piramidală. Dacă în schimb Dumnezeu este Fundamentul ființei, energie vibrantă și puternică care se exprimă în toate creaturile sale, fiecare dintre noi poate simți responsabilitatea de a-și face propria parte, contribuind la creșterea Bisericii și a societății.

Annamaria Corallo, 30/03/2022

Sursa: Gettalarete.it

Annamaria Corallo este o teologă biblistă expertă în metodologii de formare interactivă. A obținut licența (Facultatea de Teologie a Italiei Meridionale – Secția „San Luigi”) și doctoratul în Teologie Biblică (Universitatea Pontificală Gregoriana) și a finalizat Școala pentru Formatori în Evanghelizare și Cateheză (promovată de revista Evanghelizare și de Oficiul Catehetic Național). Participă la proiectul biblic internațional „Evanghelie și cultură” (Euangelion und Kultur) și este profesor asociat la Universitatea Pontificală „Gregoriana” din Roma.