Reforma Bisericii care repornește de la Sinod

Procesul de reformă inițiat de Ioan al XXIII-lea cu Conciliul Vatican al II-lea a rămas la jumătate, dar acum, mai ales după acest Sinod, a fost reluat. Este vorba de o repornire timidă, atât de timidă încât unii pot nega chiar că are loc. În opinia mea, însă, nu așa stau lucrurile, iar repornirea reformistă este reală.

După adoptarea cu majoritate calificată a tuturor celor 94 de paragrafe din relatio finalis, inclusiv cele privind divorțații recăsătoriți, papa Francisc are acum de partea sa mandatul explicit al episcopatului mondial de a-și continua acțiunea inovatoare. Cu ce obiectiv? Cu acela de a finaliza visul lui Ioan al XXIII-lea, adică procesul de „aggiornamento”, termen pilot încredințat părinților sinodali ai Conciliului Vatican al II-lea și considerat o operațiune indispensabilă pentru Biserica Catolică care se luptă cu modernitatea. Tocmai pentru a urmări acest obiectiv, Ioan al XXIII-lea a convocat Vaticanul II în 1959 și l-a deschis în 1962. Dar în anul următor el a murit și a venit rândul lui Paul al VI-lea să realizeze lucrarea conciliară: papa din Brescia a însoțit procesul de reformă privind morala socială a Bisericii Catolice, dar nu a avut curajul să ajungă la morala familială și sexuală. A fost începutul unei reluări progresive a perspectivei conservatoare care și-a găsit mai târziu un interpret cu autoritate în Ioan Paul al II-lea, iar în Benedict al XVI-lea încoronarea sa. Papa Francisc a întrerupt acest proces de restaurare, iar acum sinodul episcopilor a spus „da” abordării sale, acordându-i în fapt undă verde pentru a face ca predicarea sa profetică să devină legislație.

Din partea conservatoare se afirmă că relatio finalis a Sinodului, chiar și în acele paragrafe care au obținut la limită majoritatea calificată a două treimi, nu conține nimic nou despre care Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea nu au vorbit deja. Din punctul de vedere al unei evaluări reci bazate pe conținut, poate fi și așa, dar cum putem explica atunci opoziția puternică a unei treimi dintre episcopi care au votat împotrivă? Este posibil ca acești episcopi să fi ignorat că era vorba pur și simplu de ceea ce a fost deja stabilit de suveranii pontifi anteriori? Evident că nu, având în vedere că acei episcopi sunt chiar cei care tânjesc cel mai mult după Wojtyła și Ratzinger. În realitate, dincolo de chestiunile specifice, ideea este că era vorba de a spune „da” sau „nu” noii abordări a papei Francisc, adică unei biserici care își pune centrul de greutate nu în „adevăr”, așa cum lui Benedict al XVI-lea îi plăcea să repete, ci în „milostivire”, după cum citim în motto-ul personal al lui Bergoglio: „Miserando atque eligendo”. Și acest lucru s-a întâmplat: episcopii au spus „da” milostivirii, adică primatului dimensiunii subiective asupra celei obiective. Acum papa Francisc are sprijinul episcopatului mondial pentru a face ca primatul milostivirii să devină lege a bisericii.

Apoi trebuie spus că, chiar dacă cele mai discutate paragrafe nu conțin nicio referire directă la accesul la împărtășania euharistică pentru divorțații recăsătoriți, în realitate ele prezintă bazele care îl fac posibil: ele afirmă că obiectivul comunității creștine constă în „integrarea” tuturor credincioșilor și indică faptul că acest obiectiv trebuie urmărit prin metoda „discernământului”. Cu alte cuvinte, nu este vorba de reguli doctrinare obiective care trebuie aplicate „fără doar și poate”, ci de o metodă care să interpreteze situația concretă a persoanelor concrete pentru a le servi cel mai bine credința și  fericirea. După părerea mea, pasajul decisiv se găsește în paragraful 84: «Este necesar să discernem care dintre diferitele forme de excludere practicate în prezent în sferele liturgice, pastorale, educaționale și instituționale pot fi depășite». Aici se vorbește limpede despre depășirea formelor bisericești existente, spunând, în modul cel mai explicit, că trebuie să mergem dincolo de statu-quo. Dincolo spre unde? Spre primatul persoanelor și nu al regulilor. Exact în acest pasaj este în joc reînnoirea Conciliului Vatican al II-lea dorit de papa Ioan. Aici apare deschiderea Bisericii spre modernitate, dat fiind că în esența sa filosofică modernitatea a constat tocmai în proclamarea primatului libertății individuale față de obiectivitatea instituțiilor tradiționale.

Dar nu este vorba doar de modernitate. Chiar și mai radical, după cum repetă insistent papa Francisc, este vorba de Evanghelie. Adică de capacitatea Bisericii de a ști să concretizeze celebra afirmație a lui Isus: „Sâmbăta a fost făcută pentru om, și nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2,27). O frază care, tradusă aici și acum, devine: împărtășania euharistică a fost făcută pentru om, și nu omul pentru împărtășania euharistică.

După cum am spus deja, este vorba, bineînțeles, de un prim pas timid, dar acest pas era maximul care putea fi obținut în lumina diviziunilor doctrinare și mai presus de toate geografico-culturale de care este cuprins episcopatul catolic, divizat între o Europă de Nord intolerantă la limitările doctrinei tradiționale care separă Biserica de corpul societății și țările din Europa de Est, în primul rând Polonia, care se află pe aceeași linie cu țările africane.

La ce ne putem aștepta acum? În mod firesc, mult va depinde de documentul cu care papa Francisc va sigila lucrările Sinodului, dar dacă, după cum este previzibil, va insista și el asupra discernământului, rezultatul în câțiva ani ar putea fi cel al unei Biserici catolice cu totul diferite în ceea ce privește disciplina sacramentelor în funcție de ariile geografice: rigoristă în țările unde prevalează primatul „adevărului”, tolerantă în altele unde predomină milostivirea. Ba mai mult, diviziunea s-ar putea reproduce chiar și în cadrul aceleiași țări, până și în cadrul aceluiași oraș. Va fi această fragmentare prețul care trebuie plătit discernământului, singurul compromis realizabil astăzi în lumina marilor diferențe din Biserica catolică? Sau documentul papei Francisc va fi de natură să impună tuturor primatul milostivirii și al persoanelor concrete față de sâmbetele fiecărei epoci?

Vito Mancuso, teolog. Articol publicat în Repubblica, 27 octombrie 2015

Sursa: Vito Mancuso