Război și pace

Sunt împotriva războiului, dar armele trebuie trimise

Există întrebări la care nu ai vrea să răspunzi pentru că știi care este complexitatea situației, care nu se poate reduce la un da sau un nu. Cu toate acestea, uneori este necesar să răspundem, asumându-ne riscurile conștiinței morale în acțiune

Vito Mancuso

Există întrebări la care nu ai vrea să răspunzi pentru că știi care este complexitatea situației, care nu se poate reduce la un da sau un nu. Cu toate acestea, uneori este necesar să răspundem, asumându-ne riscurile conștiinței morale în acțiune. Sunt întrebat: „Ești în favoarea trimiterii de arme în Ucraina?”. Răspund: „Da, sunt pentru”. Cred că trebuie să le ascultăm apelul și să nu-i lăsăm singuri, împărtășesc poziția UE și a guvernului. Dar mi se răspunde: „Atunci ești în favoarea războiului! Sprijinind trimiterea de arme, spui da războiului, pui paie pe foc, alimentezi măcelul!”.

Obiecția vine mai presus de toate de la cei care declară că își doresc pacea mai mult decât orice altceva și poate avea o dublă argumentație: fie de tip ideologic, în măsura în care sunt întotdeauna contrari folosirii armelor, fie de tip pragmatic, în măsura în care sunt conștienți că împotriva Rusiei nu poate exista niciun argument valabil și că într-adevăr, înarmând-o mai mult, se înregistrează o incrementare a masacrului. Dar și eu iubesc pacea, mi-am petrecut o bună parte din viață slujind-o și întemeind-o etic, iar asta nu înseamnă că concluziile mele sunt de a lăsa neauzit apelul ucrainenilor și de a nu-i ajuta militar în apărarea lor față de agresiunea rusă. Dar tocmai am scris agresiune „rusă” și inima mi se strânge: încă din timpul liceului sufletul meu se hrănește cu Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Pasternak; memoriei lui Vasili Grossman, un evreu născut în Ucraina și de limbă maternă rusă, i-am dedicat o carte. Când am întâlnit gândirea teologică rusă cu Soloviov, Florenski, Serghei Bulgakov, Berdiaev, marii gânditori ai sofiologiei, a fost o străfulgerare pentru mine. Și apoi, cum putem uita cele douăzeci de milioane de morți ale Armatei Roșii datorită cărora nazifascismul a fost învins? Deci mă simt copleșit de nedumerire, iar pentru a rezolva problema încerc să exersez inteligența încurajând-o să-și facă treaba principală de care depinde totul: înțelegerea. Dar ce este de înțeles?

Război și pace: iată ce trebuie înțeles. Mă inspir din titlul capodoperei lui Tolstoi (care, de altfel, în a doua jumătate a vieții lui a fost un pacifist radical cu poziții politice apropiate de anarhie) pentru a susține că Istoria uneori nu permite să optăm pentru război sau pace, așa cum își doresc astăzi cei care, declarându-se în favoarea păcii, sunt împotriva trimiterii de arme în Ucraina. Uneori nu există război „sau” pace, ci război „și” pace, cu conjuncția „și” legând strâns cele două fenomene. Cum să traducem în latină titlul lui Tolstoi? Mă întreb pentru că latina are o capacitate mult mai largă decât italiana de a exprima conjuncția „și”, care poate fi redată prin „et”, „ac”, „atque” și prin „que” adăugat la sfârșitul celui de-al doilea termen, de exemplu „senatus populusque”, pentru a indica faptul că cei doi termeni sunt atât de uniți încât sunt aproape un singur lucru: doi atomi formând o moleculă. Ce conjuncție ar fi ales Cicero, Seneca sau Tacitus pentru a uni astăzi „bellum” și „pax”?

Pacea nu este o simplă absență a războiului, este mai degrabă o atitudine interioară, eu cred că este o altă voință de putere și o definesc drept „curaj” în sensul etimologic de „acțiune a inimii”. Dar învățătura aproape unanimă a tradițiilor spirituale și filozofice este că pacea, nu numai că nu este simpla absență a războiului, ci, pentru a fi cu adevărat slujire a vieții și nu impunere (precum „pax romana”) sau ideologie deghizată (ca ura antioccidentală a unora), poate fi și prezență a războiului. În ce sens? În sensul că trebuie să cuprindă în sine şi posibilitatea războiului ca legitimă apărare. În acest caz avem războiul „just”, unanim contemplat de marile tradiții filozofice și spirituale. Sintetizând înțelepciunea greacă și doctrina creștină, Toma de Aquino s-a întrebat dacă este întotdeauna un păcat să faci război (utrum bellare semper sit peccatum, cf. Summa Theologiae, II-II, q. 40) și răspundea că nu, cu trei condiții: legitimitate a autorității care îl conduce, justă cauză, just scop.

Războiul lui Putin nu este just pentru că: 1) autoritatea care îl conduce este din punct de vedere democratic ilegitimă în măsura în care este un regim liberticid care neagă libertatea, cenzurează informația, îi încarcerează pe oponenți (Navalnîi), uneori îi ucide (Politkovskaia, Nemţov, Litvinenko); pe scurt, nu este o democrație, ci o „democratură”, așa cum a definit-o Massimo Giannini; 2) cauza sa este în mod clar atacul, nu apărarea, după cum se precizează într-o declarație semnată de mii de oameni de știință ruși și prezentată în acest ziar de Elena Cattaneo; 3) are ca scop controlul unei țări suverane pentru a o reduce la propriul său vasal. În schimb, războiul purtat de Ucraina este just pentru că: 1) este condus de un guvern ales democratic; 2) este motivat de dorința firească de a-și apăra țara și viața cetățenilor săi; 3) are drept scop libertatea. Rezultă că acest război este injust și just în același timp, în funcție de poziție, și nu este în întregime adevărat ceea ce credea Gino Strada conform căruia „războiul just nu există: nouă din zece victime sunt civili”: este adevărat pentru războiul lui Putin, este adevărat pentru războiul SUA care intenționau să exporte democrația construind minciuni, este adevărat pentru orice alt război de agresiune. Însă nu este adevărat pentru războiul ucrainenilor și pentru orice alt război de apărare. Fenomenul Istorie este complex, necesită o inteligență delicată, fără certitudini a priori: să ne gândim la cel de-al Doilea Război Mondial care a fost în același timp agresiune nazifascistă și luptă împotriva nazifascismului și rezistență, și chiar înainte de asta să ne gândim la toate războaiele de independență care au permis popoarelor asuprite să obțină libertatea. Acest lucru atestă că uneori în Istorie nu există posibilitatea de a alege ori războiul ori pacea, ci ambele trebuie menținute împreună: și război și pace. A dori pacea înseamnă: a) a pregăti pacea în toate felurile; b) a fi, de asemenea, pregătit pentru un război de apărare împotriva agresorului nedrept.

Pacea și războiul sunt așadar pe același plan? Nu, pacea este infinit superioară, dar tocmai din acest motiv conține posibilitatea (extremă, dar reală) de război. Ea nu este opusul războiului, este depășirea acestuia, „Aufhebung” ar fi spus Hegel, indicând procesul care știe să păstreze și rațiunile antitezei. Lecția pe care trebuie să o învățăm este că opțiunile de război nu trebuie să fie excluse a priori și că, din păcate, uneori este necesar să recurgem la acestea. Gandhi, cel mai celebru părinte al nonviolenței, a scris despre acest lucru: „Să presupunem că un om este cuprins de o nebunie criminală și începe să umble pe străzi cu o sabie în mână ucigându-i pe toți cei care îi ies în cale și nimeni nu are curajul să-l prindă viu. Cel care îl va ucide pe acest nebun se va bucura de recunoștința întregii comunități şi va fi considerat un om caritabil” (Teoria e pratica della non-violenza (Teoria și practica nonviolenței), p. 69). Acesta este răspunsul la obiecția celor care se opun întotdeauna războiului și folosirii armelor; rămâne a doua de tip pragmatic conform căreia trimiterea de arme ucrainenilor împotriva rușilor este inutilă din cauza disproporției forțelor. Dar este vorba de un argument care presupune competențe militare pe care nu le am, eu mă pot limita să spun că dacă un copil este maltratat de un energumen înnebunit nu înseamnă că eu nu intervin, pentru că altfel acesta se enervează și mai tare.

Trebuie să construim pacea. Este o datorie politică și morală. Poate că, începând cu 24 februarie, aceasta a devenit misiunea vieții noastre. În această privință există un nivel militar: ucrainenii luptă pentru libertatea lor și trebuie ajutați militar. Există un nivel umanitar: ucrainenii au nevoie de asistență și este necesar să le trimitem hrană, îmbrăcăminte, medicamente și să-i primim cu iubire pe toți cei care fug de război. Există un nivel diplomatic și trebuie continuate și încurajate toate negocierile. De asemenea, trebuie avut în vedere că războiul va afecta tot mai mult și poporul rus, încredințat de dictatorul său unui viitor întunecat: dacă vrem pacea, trebuie să îi ajutăm și pe ruși ascultându-le rațiunile, onorându-le maiestuoasa cultură, nemarginalizându-i drept proscriși. Mai presus de toate, ar trebui să ne supraveghem cu atenție conștiința pentru a ne asigura că otrava urii nu intră în ea, chiar și în fața celor mai îngrozitoare imagini ale războiului injust al lui Putin. Rușii, de fapt, deși acum sunt obligați să i se supună, nu sunt Putin, așa cum nemții nu puteau fi reduși la Hitler, italienii la Mussolini, sârbii la Milošević, omenirea la Cain. În Amsterdamul ocupat de naziști, o tânără evree, Etty Hillesum, ucisă mai târziu la Auschwitz, a scris într-o scrisoare din decembrie 1942: „Știu că cei care urăsc au motive întemeiate să o facă. Dar de ce ar trebui să alegem întotdeauna calea cea mai scurtă și mai ieftină? Am putut să experimentez cum fiecare atom de ură care se adaugă lumii o face și mai inospitalieră”.

Vito Mancuso, La Stampa, 6 martie 2022

Sursa: Vito Mancuso

Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor de master în Meditație și Neuroștiințe la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti 2021. Printre celelalte lucrări ale sale: I quattro maestri (Cei patru maeștri), Garzanti 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și teama) (2020), La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni) ( 2019), La via della bellezza (Calea frumuseții) (2018), Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi) (2017), Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi) (2016), Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui) (2015), Questa vita (Această viață) (2015), Io amo (Eu iubesc) (2014), La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus) (2014), Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne determină să iubim) (2013), Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație) (2013), Obbedienza e libertà (Supunere și libertate) (2012), Io e Dio (Eu și Dumnezeu) (2011), La vita autentica (Viața autentică) (2009), Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui) (2009), L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său) (2007), Hegel teologo (Teologul Hegel) (1996 și 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi. În Germania a fost publicată o monografie despre el: Essentials of Catholic Radicalism. An Introduction to the Lay Theology of Vito Mancuso, Frankfurt am Main 2011 (Elementele esențiale ale radicalismului catolic. O introducere în teologia laică a lui Vito Mancuso, Frankfurt pe Main 2011).