Prologul Evangheliei după Ioan

Introducere (vineri seara)

Prologul Evangheliei după Ioan este pasajul cel mai complex și cel mai dificil nu doar din Evanghelia după Ioan, ci dintre toate Evangheliile: ceva cu adevărat complicat. Așadar, pentru a putea participa la o întâlnire despre Evanghelia după Ioan trebuie să fim ori inconștienți ori interesați. Să sperăm să fie ambele lucruri puse împreună… În orice caz, să fim liniștiți: din moment ce materia este complexă, nu vom începe în seara aceasta, ci mâine, când vom fi mai odihniți.

În seara aceasta vom răspunde la unele întrebări care mâine dimineață se vor ivi în toți în mod spontan

Prima va fi aceasta: de ce aceste lucruri nu ne-au fost spuse înainte, de ce aceste lucruri trebuie să le auzim abia acum? Este posibil așa ceva? Evanghelia are două mii de ani și ni se pare că auzim o noutate care privește atât chipul lui Dumnezeu, cât și atitudinea omului față de Dumnezeu. Este posibil ca această Evanghelie să fie, pe neașteptate, atât de nouă?

Răspunsul este da! Așadar, în seara aceasta vom răspunde la această întrebare, pentru că mâine va deveni spontan să ne întrebăm de ce nu ne-au spus toate acestea înainte, de ce au complicat atât de mult viața creștinului, viața religioasă, când ceea ce vom auzi mai apoi, în acest imn în cinstea optimismului lui Dumnezeu asupra omenirii, este atât de frumos și atât de simplu.

În seara aceasta vom schița puțin istoria textului.

Evangheliile pe care le avem în mână, de când au ieșit de sub pana evangheliștilor și până la traducerile noastre, ce parcurs au avut? Să vedem câteva indicații tehnice care pot fi interesante.

Evangheliile au fost scrise în limba greacă. Spun asta pentru că mai există unii care cred că evanghelia a fost scrisă în ebraică: nu! Vechiul Testament a fost scris în ebraică: Noul Testament – și deci Evangheliile – a fost scris în limba greacă.

De ce? Era limba comercială a epocii, așa cum este astăzi engleza: de aceea, pentru a face ca acest mesaj să ajungă la cât mai mulți oameni, au abandonat limba sacră și au ales limba cea mai cunoscută a epocii.

Pe ce scriau? Au început să scrie pe papirusuri, iar acest lucru este important să-l cunoaștem. Pentru că papirusurile, știți asta, erau niște foițe extrase din planta cu același nume, care erau utilizate pe o parte în orizontală, iar pe cealaltă parte în verticală. Așadar, a scrie pe fâșii orizontale era destul de ușor, dar a scrie pe partea cealaltă, pe fâșiile verticale, era destul de complicat.

Un alt lucru important pe care trebuie să-l avem în vedere pentru traduceri este că se scria cu litere majuscule, iar toate cuvintele erau legate unele de altele. Prin urmare, uneori nu este ușor să despărțim cuvintele, pentru că, scriind totul legat, în greacă există termeni care, în funcție de cum îi despărțim, pot însemna un anumit cuvânt sau un altul.

Un exemplu este în Evanghelia după Marcu, când Isus, la cererea lui Ioan și Iacob de a sta unul la dreapta și unul la stânga sa, răspunde: „a sta la dreapta sau la stânga mea nu ține de mine să dau, ci este pentru…”, (Mc 10,40). În greacă, în acest punct este un cuvânt care se scrie „àllois” (άλλοις), care, dacă este despărțit în „all’ois” (ἀλλ’ οἷς), înseamnă „cei cărora le-a fost pregătit de Tatăl”, deci nu este exclus că pot fi chiar și Iacob și Ioan. Dar dacă folosim acest cuvânt legat, „àllois” (άλλοις), răspunsul lui Isus devine: „nu este pentru voi, ci pentru alții”, deci Iacob și Ioan ar fi excluși. Acesta este doar un exemplu, dar este pentru a arăta că nu este ușor de tradus.

Dar ce s-a întâmplat? Oare Duhul Sfânt sau evangheliștii nu au pus în program declinul limbii grecești?

De fapt, în jurul anului 90 Evangheliile sunt puse împreună, dar câteva decenii mai târziu, deja în anul 180, limba greacă începe să decline ca importanță și, în funcție de zonele geografice, îi iau locul alte limbi.

Pentru zona noastră, cea a Occidentului, îi ia locul latina: de fapt, în timp ce în anul 90 greaca era limba comercială – avem, de exemplu, niște texte ale unor persoane romane care scriu în Egipt sau în alte națiuni și folosesc limba greacă, deși nu o vorbesc –, mai târziu greaca începe să dispară și are prioritate, în zona noastră, latina. Cei care au mai mult sau mai puțin vârsta mea își amintesc: la școală ne învățau limba franceză pentru că la vremea aceea era limba comercială, apoi franceza a trecut pe locul doi, iar astăzi este engleza. Astfel, încet-încet, limba greacă și-a pierdut importanța și i-a luat locul limba latină.

De aceea, la început, în cadrul liturgic, s-a continuat citirea textului în limba originală, adică în greacă, traducându-l de mână în latină; după aceea a apărut necesitatea de a face traduceri direct în latină. Și erau multe, și cu greșeli!

A traduce este o muncă foarte grea, și existau multe versiuni ale aceleiași Evanghelii, complet diferite unele de altele.

O dată importantă: în 382, Papa Damasus l-a însărcinat pe Sfântul Ieronim – un geniu, o persoană cu o cultură ciclopică – să traducă Biblia, i-a cerut să revizuiască traducerile Evangheliilor în latină – care deja existau – și să traducă din ebraică în latină întreg Vechiul Testament. Ei bine, Ieronim s-a pus să facă această muncă, o muncă uriașă, iar munca unei singure persoane, în mod firesc, nu este lipsită de imperfecțiuni și de greșeli. Gândiți-vă, de exemplu, că pentru a traduce cartea lui Tobía, din Biblie, a avut nevoie de o zi, iar cartea Iuditei a tradus-o într-o noapte. Firește, o traducere nu este lipsită de erori, mai ales o traducere din ebraică, care este o limbă în care nu se scriu vocalele, se scriu numai consoanele.

Ca să dau un exemplu, cuvântul italienesc CRN, în funcție de vocalele pe care le introducem, poate însemna CaRNe, CoRN, CeRiNo [chibrit de ceară, lumânare] și așa mai departe; în ebraică se scriu numai consoanele, nu și vocalele. De aceea uneori este greu de tradus.

Chiar și Ieronim a comis greșeli, scuzabile desigur, dar care uneori au dus la niște consecințe puțin folcloristice.

Vă amintiți de frumoasa statuie a lui Michelangelo care se află la Roma? Ce caracteristică are? Are coarne. De ce? Este un cuvânt în ebraică care se citește „cheren”, iar Sfântul Ieronim l-a citit „choren” și, în loc de „strălucitoare”, ha tradus „cu coarne”. Traducerea în latină a cărții Exodului spune: „Când Moise a coborât de pe muntele Sinài – cele două table ale Mărturiei erau în mâna lui Moise în timp ce cobora de pe munte – nu știa că fața lui devenise cu coarne (et ignorabat quod cornuta esset facies sua), (Ex 34,29). Ce vrea să spună asta? E doar o greșeală de traducere, dar până la sfârșitul secolului al XVI-lea Moise era reprezentat în imagini având coarne: era cuvântul „strălucitoare” tradus greșit. Pentru noi, faptul că coborâse de pe munte cu coarne, nu ar fi avut mare importanță; poate că cineva va fi murmurat împotriva soției obosite a acestui profet care, din când în când, se ducea pe munți cu lunile… [A pune coarne = a călca credința conjugală].

Apoi există alte erori de traducere care au adus unele devieri în spiritualitate. Tot Ieronim s-a înșelat în cartea Genezei, unde este blestemul șarpelui și unde Dumnezeu spune: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între descendența ta” – descendența șarpelui – „și descendența ei” – descendența femeii. „Aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei pândi călcâiul” (Gen 3,15). În loc să traducă „aceasta” – adică „descendența femeii îți va zdrobi capul” – el a tradus cu pronumele feminin „ea” – adică „femeia îți va zdrobi capul” (ipsa conteret caput tuum). De aici, femeia care zdrobește capul șarpelui cine poate fi? Maica Domnului! Vă amintiți icoana Neprihănitei Zămisliri? Femeia care zdrobește capul șarpelui este din cauza unei greșeli de traducere. Nu este misiunea Mariei, sau cel puțin nu doar a ei, ci a întregii descendențe a omului, să zdrobească capul șarpelui. Așadar, vedeți cum o eroare poate duce la anumite devieri în teologie.

Afară de aceasta, pot exista și interpretări personale, ca în cazul Sfântului Ieronim. Uneori textul era deteriorat și nu se înțelegeau cuvintele, alteori a interpretat unele substantive proprii ca fiind substantive comune, alteori s-a lăsat dus de ideologia lui. De exemplu, în cartea lui Isaía, vorbind despre descendența lui Davíd, se spune că „locuința lui va fi glorioasă” (Is 11,10), iar Ieronim traduce cu „mormântul lui va fi glorios” (et erit sepulchrum eius gloriosum), făcând referire la mormântul lui Isus. A făcut multe astfel de greșeli; repet, unele nu au avut consecințe, dar altele, da!

Chiar și nașterea demonilor este cauzată de o traducere inexactă, cu toate lucrurile urâte și tragice pe care le-a adus apoi în Biserică, inclusiv sacrificarea a mii de femei, despre care se credea că erau vrăjitoare pentru că, se spunea pe atunci, au făcut comerț carnal cu demonul; de aceea, dintr-o greșeală de traducere se pot crea niște valori ideologice absente în Biblie și care au niște consecințe funeste.

Să atingem acum această temă: nașterea demonilor.

Când Biblia a fost scrisă, civilizația ebraică era încă foarte arhaică și erau prezente în interiorul ei credințe aparținând lumii mitologice. Vă amintiți cu toții de lumea mitologică greacă, locuită de atâția spiriduși și de atâtea spirite: fauni, centauri, sirene, harpii, etc. Când Biblia a fost tradusă din ebraică în greacă, societatea era mai evoluată și nu mai credea în existența faunilor, a sirenelor și în toată această lume mitologică.

Traducătorii greci, ori de câte ori întâlneau una din aceste ființe, traduceau în mod sistematic cu termenul „demon” (δαιμόνιον), care înseamnă „spiriduș”; acest lucru poate fi uneori pozitiv, alteori negativ.

Așadar, ori de câte ori întâlnea aceste ființe, Ieronim le traducea în latină cu substantivul demon (daemonium), dar există unele diferențe. Dacă aveți Biblia puteți controla; Biblia ebraică spune: „Se’irim-ii” – ar fi satirii noștri, centaurii, cei care aveau trupul de cal sau de măgar și chip omenesc – „se vor chema unul pe altul; își vor găsi acolo locul de odihnă și Lilith-ele” – acestea din urmă erau niște spirite ale fetelor bătrâne, femei care profitau de bărbatul care dormea pentru a se lăsa însărcinate de acesta; erau gen harpii (Is 34,14).

Acest pasaj, în traducerea Septuagintei, este tradus tot cu termenul „demon”. Ieronim traduce cu „demon” (daemonia) și „onocentauris” (onocentauri), în timp ce CEI1 îi face pe se’irim-i să devină niște pisici sălbatice care se vor întâlni cu hienele. Și spune mai departe: „Satirii se vor chema unul pe altul; își vor găsi acolo locul de odihnă și cucuvelele” (în locul Lilith-elor, aceste spirite ale fetelor bătrâne). Vedeți cum în latină era tradus cu „demon”, iar CEI, care este mai evoluată – dar după cum se pare nu prea mult –, traduce deja cu „pisici” și „cucuvele”. Și așa mai departe.

Un psalm renumit, Psalmul 91, care în ebraică vorbește de un anume „Yașud” – o divinitate a momentului în care ziua este mai caldă și face să se întunece puțin mintea –, astăzi este tradus cu „molima care bântuie în plină zi” (Ps 91,6). Dar Ieronim, în Biblia lui, a tradus cu „demonul amiezii”. Deci o traducere care a girat existența acestei lumi populate cu demoni care pot avea repercusiuni asupra oamenilor și le pot aduce daune. Putem da încă multe alte exemple.

La fel, în celălalt domeniu, traducerea Vulgatei a dus la o deviere cu privire la conceptul de „divin”.

De ce? Ieronim găsește în cartea Genezei numele unui zeu, „Șadài”: un nume misterios, căruia îi lipsește și astăzi semnificația. Ultimele studii spun că acest Șadài era una dintre divinitățile care locuiau în munți, iar apoi, când Dumnezeul lui Israel a învins, i-au atribuit și acest nume. Ce face Ieronim? Citim în cartea Genezei: „Eu sunt El Șadài” (Gen 17,1). Cum se traduce în latină?

Traducerea lui Ieronim a avut consecințe nefaste, pentru că a fost stânca pe care și-au construit casa necredincioșii, ateii, respingând imaginea lui Dumnezeu. Ieronim – care a fost mare, dar a făcut și el greșeli – a tradus „Șadài”, care este o divinitate a muntelui, cu „atotputernic”! Prin urmare, acest zeu se prezintă: „Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic” (Ego Deus omnipotens), în timp ce în ebraică „Șadài” este numele unei zeități!

Apoi, în celelalte cazuri în care va găsi acest nume de divinitate, îl va traduce cu „atotputernic”, termen care în Evanghelii nu se referă niciodată la Dumnezeu.

De ce am spus că acest termen a avut pentru mulți consecințe nefaste? Pentru că ideea de „Dumnezeu atotputernic” înseamnă că el poate face orice; atunci, vedeți că imediat se strecoară problema răului. Dacă Dumnezeu este atotputernic și poate face totul, și nu acționează pentru a ajuta și a elimina răul, ori nu este cu adevărat atotputernic, ori nu este bun! Eu cred că toți am fost în situații, cu adevărat disperate, de pierdere și tragedie și ne-am întrebat: dar dacă Dumnezeu poate face ceva, de ce nu face?! Este un Dumnezeu crud? Nu știu dacă vă amintiți acum câțiva ani, o tragedie care i-a afectat puțin pe toți în Italia, când micuțul Alfredino a căzut în acel puț; țineți minte, am stat cu toții patru nopți fără somn. Un exemplu dintre multele care se pot da: dacă Dumnezeu putea interveni și nu a intervenit pentru a scoate afară acel copil, al cărui plâns ni se pare că încă îl auzim, ori este un criminal, de care ne putem lipsi foarte bine, ori nu este atotputernic! Vedeți ce înseamnă o traducere? Doamne atotputernic, care poate face totul… Și dacă nu face?

Această idee falsă despre Dumnezeu, care nu este în Biblie și nu este în Evanghelii, este baza pe care își construiește casa ateismul! Pentru că, dacă Dumnezeu este atotputernic și ne lasă în această mizerie și nu face binele, eu mă lipsesc de el bucuros, pentru că este un Dumnezeu de care nu am nevoie. Niciodată nu vom găsi în Evanghelii cuvântul „atotputernic”; este firesc să putem spune că Dumnezeu poate face totul, dar Dumnezeu poate face totul în ceea ce este: Dumnezeu este iubire și poate face totul numai în iubire. Dacă nu există canale în care să poată revărsa această iubire, Dumnezeu nici nu știe ce să facă cu atotputernicia sa.

Spuneam asta: în ce privește Vechiul Testament, Ieronim a tradus din ebraică în latină, dar pentru Noul Testament, nu. Pentru Noul Testament a luat diferite versiuni existente și a avut grijă să le armonizeze puțin; dar și aici a făcut greșeli.

Putem trece peste unele dintre aceste erori – nu sunt importante, chiar dacă sunt întotdeauna semnificative pentru spiritualitate –, dar altele au cauzat mii de morți. Punând în ordine traducerile pe care le avea, în Evanghelia după Ioan, unde Isus – după ce a eliberat turma din staul – spune: „va fi o singură turmă și un singur păstor” (καὶ γενήσονται μία ποίμνη, εἷς ποιμήν), bietul Ieronim, încurcat de termenul staul cu un rând mai sus, scrie: „va fi un singur staul și un singur păstor (et fiet unum ovile et unus pastor)” (In 10,16).

Isus voia să spună că s-a terminat epoca țarcurilor, a împrejmuirilor sacre, că grupul credincioșilor nu va sta într-un țarc, în interiorul unui ocol, ci va fi o turmă a tuturor celor care l-au îmbrățișat pe Isus ca model de iubire și ca păstor.

Ieronim greșește și traduce: „un singur staul”, iar imediat după aceea au început războaiele religioase, pentru că fiecare Biserică pretindea că este singurul staul pe care Isus l-a prestabilit.

Vă amintiți că, înainte de Conciliu, era o frază – pe care Biserica o purta ca pe un stindard – care în italiană spunea așa: „În afara Bisericii” – se înțelegea Biserica Catolică – „nu există mântuire” (Extra ecclesiam nulla salus). Asta pentru că singurul staul sacru în care există păstorul era Biserica, iar fiecare Biserică, inclusiv cea Catolică, credea că este staulul cu pricina. Și tocmai pentru a-i băga pe cei recalcitranți în această incintă, atunci când șuturile în fund nu erau suficiente ei erau eliminați; oricum, afară nu aveau nicio speranță de mântuire… Deci erau omorâți cei necredincioși, sau cei de alte confesiuni religioase, pentru că, oricum, tot în iad se duceau… Eu prezint toate acestea puțin așa ca să ușurez situația, dar era o dramă. Războaiele religioase au fost întemeiate pe o eroare de traducere, pe pretenția fiecărei Biserici de a fi singurul depozitar adevărat al lui Cristos.

Ca să nu mai vorbim de o schimbare în spiritualitate.

Să luăm un exemplu din Evanghelia după Luca pe care toți îl cunosc – chiar și cei necredincioși, pentru că l-au văzut reprezentat în presepiu –, și anume cântarea îngerilor în momentul vestirii nașterii lui Isus. Cine dintre noi nu a învățat pe de rost „Mărire în cer2 lui Dumnezeu și pace pe pământ oamenilor de bunăvoință (bonae voluntatis)”? Dacă mergem să ne uităm astăzi, în versiunile actualizate, „oamenii de bunăvoință” au dispărut. Nu că Luca ar fi devenit pesimist, ci, pornind de la textul original, traducerea corectă este: „Mărire în cer lui Dumnezeu și pace pe pământ oamenilor pe care el îi iubește (εὐδοκίας)” (Lc 2,14). Adică pacea – care este planul lui Dumnezeu pentru omenire – și plinătatea vieții sunt pentru toți, nu doar pentru cei de bunăvoință. Planul lui Dumnezeu privește întreaga omenire; gloria sa se manifestă tuturor oamenilor, nu numai oamenilor de bunăvoință, iar planul său se va împlini atunci când iubirea sa va putea să ajungă la toți.

Să nu mai vorbim de „sub-traduceri”, care au ajuns în catehism provocând drame și pierderi de credință. Gândiți-vă când porunca lui Moise „Să nu comiți adulter” (Ex 20,14) a fost tradusă cu „Să nu faci fapte necurate”! Cu toate dramele multor adolescenți, în perioada pubertății, care vedeau această poruncă în conflict cu propria lor fiziologie. Era păcat de moarte, mergeai în iad… „Să nu faci fapte necurate”. Dacă îmi permiteți, este o oarecare diferență între o „faptă necurată” și un „adulter”!

Fapt este că această traducere, care se numește „Vulgata”, înlocuiește încetul cu încetul textele originale și rămâne în Biserică singurul text oficial, cel care este considerat inspirat.

O altă tragedie a fost că textele originale au rămas în bibliotecile mănăstirilor; au trecut secole și au fost complet uitate, pentru a fi redescoperite abia la sfârșitul secolului trecut.

Oricum, ajungem la Conciliul din Trento – între timp, în țările protestante este o mare fierbere pentru a retraduce Biblia conform textelor originale –, iar încurcăturile pe care nu le făcuse Ieronim, au avut grijă Papii să le facă. Eu vorbesc critic despre Ieronim, dar îl consider un om mare, pentru că a fost un om care și-a dedicat viața pentru a face o muncă extraordinară – printre altele, a dat reguli pentru traducere care sunt valabile și astăzi; prin urmare, critica mea este o critică afectuoasă față de un monstru al înțelepciunii.

Să ne întoarcem la Papi. În 1588, Papa Sixt al V-lea a însărcinat niște comisii să revizuiască textul latin al Vechiului și al Noului Testament, sub presiunea Bisericii, care simțea că în acea Evanghelie și în acea Biblie era ceva contrastant. De fapt, între timp, pe măsură ce se făceau copiile, fiecare însemnare pe care o făcuse un „Sfânt Părinte” era introdusă în text; adică ceea ce era un comentariu al unui sfânt era introdus în text, ceea ce era o indicație liturgică era introdus în text.

Aceste comisii și-au făcut treaba bine, chiar și pentru faptul că aveau instrumente de lucru excelente, reușind să recupereze unele codexuri originale. Dar Papei nu i-a plăcut și a revizuit totul personal. Un dezastru! A tăiat pasaje întregi și a adăugat propriile sale devoțiuni; o adevărată catastrofă! Și era „Biblia Sixtină”. Când a publicat-o, în 1590, i s-a văzut temperamentul dificil: a amenințat cu excomunicarea majoră – înseamnă că odată făcută este definitivă, nici măcar un alt Papă nu o poate anula – pe oricine ar fi adus modificări Bibliei de atunci înainte. Biblia numită „Vulgata” este așadar violată de acest Papă.

Vine următorul Papă, își dă seama că are în mână un dezastru și numește o comisie care să o revizuiască: scoate din ea tot ceea ce a introdus Papa Sixt. Dar cum se putea face asta? Nu se putea spune nicidecum că un Papă greșise! Pentru că dacă se admitea că un Papă putea greși, atunci putea greși și în alte domenii. Așadar, au publicat o Biblie eliminând toate erorile pe care le introdusese Papa Sixt, în afară de acele pasaje – iar acest lucru este tragic – pe care uzul liturgic le consfințise în rândul credincioșilor, și în afară de acele adevăruri teologice care erau predate în facultăți. Pentru a împăca și capra, și varza, au publicat-o sub numele de „Biblia Sixtină revizuită, conform intențiilor Papei Sixt, de către Papa Clement”. Așadar, Clement a scos tot ceea ce Sixt introdusese în Biblie, spunând însă că a fost publicată conform intențiilor Papei Sixt.

Ei bine, această Biblie este textul oficial care a fost în vigoare în Biserica Catolică până la Conciliul Vatican al II-lea! Așadar, timp de patru sute de ani toată teologia, dogmatica, liturgica, sacramentalitatea și spiritualitatea Bisericii Catolice s-au bazat pe un text care nu era autentic și, după cum vom vedea, care șchiopăta.

Conciliul Vatican al II-lea, într-o manieră elegantă, va scoate la pensie această „Vulgată” și vor începe noile traduceri. Ce să spunem? Astăzi găsim textul original, care a fost descoperit de un nobil rus în mănăstirea Sfânta Ecaterina din Egipt, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Acest text nu era complet, lipseau unele pasaje. Ulterior s-au făcut și alte cercetări. O istorie destul de lungă… Mai tăiem, altfel nu vom reuși să terminăm în această seară. Fapt este că textul original al Noului Testament, ceea ce se numește „ediția standard”, recunoscută de toate Bisericile – atât cele catolice cât și cele protestante –, textul pe care eu îl folosesc pentru a studia, este datat din 1975!

Aceasta înseamnă că suntem abia la început în acest domeniu; multe bucăți din Evanghelie pe care le-am citit de-a lungul secolelor nu sunt în textul original și trebuie eliminate. Nu ne putem baza credința pe un text care nu este cel pe care ni l-au transmis cei care trebuiau să ne transmită credința, ci poate este ideea evlavioasă a unui călugăr, sau ideea extravagantă a cine știe cui! Trebuie să o depurăm! Și sunt zeci de pasaje din Evanghelie care nu sunt în textul original și care trebuie eliminate! Care sunt acestea?

De exemplu, cel mai răsunător este întregul final al Evangheliei după Marcu. Evanghelia după Marcu se încheie la capitolul 16 cu anunțul învierii lui Isus, dar fără dovezi (Mc 16,8). Iar după câteva decenii au adăugat un adaos, făcut într-un mod grosolan, care nu era bun; de aceea, mai târziu, adaugă încă unul (Mc 16,9-20).

Alte exemple, citându-le doar pe cele mai importante. Să luăm Evanghelia după Matei: în capitolul 16 este episodul fariseilor și saduceilor care se apropie de Isus pentru a-i face o cerere. Textul spune: „Fariseii și saduceii s-au apropiat să-l pună la încercare și i-au cerut să le arate un semn din cer. Dar el a răspuns: «Când se înserează, voi spuneți: „Va fi timp frumos pentru că cerul este roșu”, iar dimineața: „Astăzi va fi furtună pentru că cerul este roșu închis”. Așadar, știți să interpretați înfățișarea cerului, dar nu știți să deosebiți semnele timpurilor? O generație perversă și adulteră caută un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul lui Ióna». Și, părăsindu-i, a plecat” (Mt 16,2-4). Iată: de la „când se înserează…” până la „semnele timpurilor” este un adaos care nu este în textul original. Încercați să citiți pasajul fără acest adaos și veți vedea cât de bine se potrivește: „Fariseii și saduceii s-au apropiat să-l pună la încercare și i-au cerut să le arate un semn din cer. Dar el a răspuns: «O generație perversă și adulteră…»”. Era un adaos care nu exista și, ca atare, trebuie înlăturat. Un alt exemplu: în Evanghelia după Matei este un „vai” în minus pentru farisei, acel „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor ipocriți! Voi devorați casele văduvelor și vă rugați îndelung cu prefăcătorie! Pentru aceasta veți primi o condamnare mai aspră” (Mt 23,14).

Există unele adaosuri care ne pot invalida mai mult sau mai puțin spiritualitatea, în timp ce altele nu; unul dintre aceste adaosuri, care a avut o consecință atât de nefastă în spiritualitate, îl găsim în Marcu la capitolul 9. În vindecarea epilepticului, când discipolii îl întreabă pe Isus de ce ei nu au reușit să-l alunge pe demon, Isus răspunde că „Acest soi de demon nu poate fi alungat cu nimic în afară de…” – iar aceasta cred că este o expresie pe care toți am învățat-o pe de rost – „rugăciune și post” (Marcu 9,29). În cele mai recente traduceri, postul nu mai există; era vorba, de fapt, de un adaos făcut în Evul Mediu de un călugăr, când această rugăciune a fost înlocuită în cercurile monastice cu practica postului. În realitate, Isus spune: „Acest soi de demon nu poate fi alungat decât prin rugăciune”; călugărul a adăugat și postul. Iată importanța pe care a avut-o în spiritualitatea creștină o practică care este negativă, pe care Isus o exclude din grupul său! Isus spune că atunci când este mirele la o sărbătoare de nuntă, nu se postește; prin urmare, o practică care era negativă și pe care Isus a exclus-o – cu excepția cazului în care o persoană o face din motive dietetice, sau de sănătate – a fost prezentată ca o practică dorită de Isus.

În Evanghelia după Luca, de exemplu, în vindecarea femeii cu scurgeri de sânge, când se spune că această femeie fusese bolnavă de mulți ani, un copist, care – vedeți că lumea este mereu aceeași! – era poate puțin polemic cu sistemul de sănătate al vremii, adaugă: „Această femeie, care își cheltuise toată avuția cu medicii…” (Lc 8,43). Dar acest lucru nu este în textul original: este un adaos al unui copist. De ce? Mai de mult, mai ales în primele secole, Evanghelia era considerată un text „viu”: fiecare putea adăuga, fără probleme, propria spiritualitate sau propriile puncte de vedere. Problema este că adaosurile au rămas!

Ca să rămânem tot la Evanghelia după Luca, mai există un episod, cel al agoniei lui Isus în Ghetsemani. Ei bine, în agonia lui Isus în Grădina Ghetsemani, din moment ce era scandalos acest Dumnezeu disperat, acest Dumnezeu care strigă către Tatăl și nu primește niciun răspuns, s-au gândit că este mai bine să pună o intervenție a lui Dumnezeu. Cunoașteți cu toții episodul în care Isus asudă sânge şi coboară un înger din cer să-l mângâie (Lc 22,43-44); în textul original nu este!

La fel și în Evanghelia după Ioan, la capitolul 5, în vindecarea paraliticului, când este scris: „Pentru că îngerul Domnului cobora din când în când în piscină și agita apa. Primul care cobora după agitarea apei se vindeca de orice fel de boală ar fi zăcut” (In 5,4)…

În această seară a fost doar o introducere pentru a răspunde la întrebarea care ne va apărea în mod spontan mâine, despre motivul pentru care nu am aflat de aceste lucruri înainte. Pentru că nu aveam textul original. Și – doar ca să completăm –, vedem atitudinea obtuză din partea autorității religioase catolice, când au început să fie răspândite traduceri în limba curentă și când oamenii au început să ceară să poată citi și ei Biblia. Era Papa Clement al XI-lea care condamna aceste afirmații. Un anume Pasquier Quesnel (jansenistul) publicase o carte în care scria că citirea Sfintei Scripturi este pentru toți oamenii; Papa Clement al XI-lea a spus că este o erezie contrară Duhului Sfânt. Avem, de-a lungul istoriei, alte intervenții ale Papilor care au ca scop interzicerea citirii Bibliei. Gândiți-vă că citirea Bibliei, care ar trebui să fie ceea ce ne ține în viață, a fost interzisă ca negativă. Există multe alte documente și, pentru cei interesați, le putem citi. Gândiți-vă că odată un Episcop spusese într-o omilie, într-o scrisoare pastorală, că Biblia trebuie să fie la dispoziția tuturor; Papa i-a scris punându-i în vedere să rectifice și să precizeze că prin acel „la dispoziția tuturor” se înțelegea „la dispoziția întregului cler”! Cred că toți ne amintim, cel puțin cei mai în vârstă, care era definiția Bibliei: cartea pe care o citesc protestanții. Cine era protestantul? Cel care citea Biblia. Iar noi nu o citeam.

De aceea, mâine dimineață vom începe întâlnirea cu acest imn extraordinar care este imnul iubirii lui Dumnezeu și vom vedea un chip al lui Dumnezeu cu totul nou, impresionant, care ne va îmbăta de fericire. Și dacă ne va veni în minte să ne întrebăm de ce nu am auzit aceste lucruri până acum, să nu ne simțim ofensați de nimeni. Textul original se pierduse și toată spiritualitatea noastră, timp de secole, a fost alimentată de o tradiție care era inexactă și incompletă.

Prima parte (sâmbătă dimineața)

Prolog

La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu.

Acesta era la început la Dumnezeu. Toate au luat ființă prin el și fără el nu a luat ființă nimic din ceea ce există.

În el era viața și viața era lumina oamenilor, iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o.

A fost un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toți să creadă prin el. Nu era el lumina, ci [a venit] să dea mărturie despre lumină.

[Aceasta] era adevărata lumină care, venin în lume, luminează pe orice om. Era în lume și lumea a luat ființă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit.

Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din voința trupului, nici din voința bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut.

Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.

Ioan a dat mărturie despre el și a strigat, zicând: „Acesta era cel despre care v-am spus: Cel care vine după mine a fost înaintea mea pentru că era mai înainte de mine”.

Căci noi toți am primit din plinătatea lui har după har. Pentru că Legea a fost dată prin Moise, harul și adevărul au venit prin Isus Cristos.

Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat.

Ioan 1,1-18

După cum am spus aseară în introducere, acesta nu este cel mai dificil pasaj din Ioan, ci dintre toate Evangheliile. Pe de altă parte este un pasaj minunat; Sfântul Augustin și Sfântul Ioan Gură de Aur, care au fost mari comentatori ai Evangheliei după Ioan, spuneau că scrierea acestui prolog depășea capacitățile umane. Și tocmai datorită conținutului acestui prolog Ioan a fost reprezentat ca vultur. Vom vedea că fiecare cuvânt este un concentrat de teologie și experiență.

Trebuie însă să recunoaștem și faptul că acest prolog nu a avut mare succes în credința credincioșilor.

De ce? Prologul este deja dificil, dar unele traduceri l-au făcut și mai dificil, încât multă vreme a fost apanajul unor mistici, care cu cât înțelegeau mai puțin Evanghelia, cu atât zburau mai mult în aer.

Așadar, sarcina noastră în această dimineață va fi să rămânem fideli textului Evangheliei: să traducem literalmente, dar și într-un mod inteligibil.

Asta pentru că, dacă începem imediat cu primul verset al acestui prolog luând traducerea CEI – cea mai des întâlnită –, citim: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu”3. Este suficient de mult ca să ne facă să închidem Evanghelia, sau să ne facă să trecem mai departe, pentru că cei care înțeleg ceva din aceste cuvinte sunt cu adevărat buni. Sincer, eu chiar nu aș ști ce să înțeleg dintr-o traducere ca asta, nu-mi spune nimic; cu excepția cazului în care cineva are câteva diplome în teologie și filozofie, sau poate una în lingvistică și atunci poate înțelege ceva.

Să spunem mai întâi că acest prolog este un imn la adresa optimismului lui Dumnezeu asupra omenirii, un imn al iubirii pe care Dumnezeu o are pentru noi.

Cel mai vechi comentariu pe care îl avem la acest pasaj este de la aceeași școală a lui Ioan; Scrisoarea întâi începe cu aceleași expresii ale teologului și continuă spunând: „Vă scriem acestea pentru ca bucuria noastră să fie deplină” (1 In 1,4).

Găsim deja aici un detaliu: transmiterea acestui prolog, transmiterea Evangheliei, transmiterea experienței de credință a comunității, nu se realizează așa cum ne-am fi așteptat. Ioan nu spune: „pentru ca bucuria voastră să fie deplină”, ci spune: „Vă scriem acestea pentru ca bucuria noastră să fie deplină”; bucuria comunității credincioșilor constă în transmiterea acestui mesaj, un mesaj care va produce la rândul său bucurie celor care îl îmbrățișează și îl trăiesc. Există deja o bucurie în transmiterea acestui mesaj, pentru că, scrie Ioan în Scrisoarea întâi, „Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit cu privire la Cuvântul vieții – căci viața s-a arătat: noi am văzut și dăm mărturie și vă vestim viața cea veșnică ce era la Tatăl și care ni s-a arătat –, ce am văzut și am auzit vă vestim și vouă…” (1 In 1,1-3).

Aici există o comunitate care își sporește bucuria prin transmiterea experienței sale; acest lucru este în linie cu învățătura lui Isus care spunea: „Este mai mare bucurie în a da decât în a primi” (Fap 20,35).

Să vedem imediat primul verset, care în traducerea CEI spune: „La început era Cuvântul”.

Traducerea va continua…

Pr. Alberto Maggi, Assisi, 17-19 septembrie 1993

Transpunere de pe înregistrarea audio nerevizuită de autor îngrijită de Gallo Luisella și Tonon Marina și Roberto

„Grupul” San Donà di Piave (VE)

Sursa: Centro Studi Biblici


  1. Conferința Episcopală Italiană (N. tr.). ↩︎
  2. „Mărire în cer” (Gloria) este un imn foarte vechi care se cântă sau se recită în duminicile din afara Adventului și a Postului Mare, în solemnități și sărbători și la anumite celebrări mai solemne: Mărire în cer lui Dumnezeu și pace pe pământ oamenilor de bunăvoință. Te lăudăm, te binecuvântăm, te adorăm, te preamărim. Doamne Dumnezeule, Împărate ceresc, Dumnezeule, Părinte atotputernic, îți mulțumim ție, pentru slava ta cea mare. Doamne, Fiule unul-născut, Isuse Cristoase. Doamne Dumnezeule, Mielul lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, care iei asupra ta păcatele lumii, miluiește-ne pe noi; tu, care iei asupra ta păcatele lumii, primește rugăciunea noastră. Tu, care șezi de-a dreapta Tatălui, miluiește-ne pe noi. Fiindcă tu singur ești sfânt, tu singur Domn, tu singur preaînalt, Isuse Cristoase, împreună cu Duhul Sfânt, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl. Amin. (N. tr.). ↩︎
  3. „In principio era il Verbo, e il Verbo era presso Dio e il Verbo era Dio”. (N. tr.). ↩︎