Postul Mare nu este un timp al mortificărilor

Postul Mare nu este un timp al mortificărilor, ci al vivificărilor

„Niciodată Isus nu a invitat pe cineva să facă pocăință, să se mortifice, cuvinte absente în învățătura sa, și cu atât mai puțin să facă sacrificii…”. Pe ilLibraio.it, intervenția fratelui Alberto Maggi, biblist, care vorbește despre semnificația Postului Mare

Milostivirea îl orientează pe om spre binele fratelui său, jertfele și penitențele îl centrează pe om asupra propriei sale persoane

Odată cu Miercurea Cenușii a început Postul Mare. Pentru a înțelege semnificația acestei perioade este necesar să examinăm diferențele dintre liturgia pre- și post-conciliară.

Înainte de reforma liturgică, impunerea cenușii era însoțită de cuvintele sumbre: „Amintește-ți că ești țărână și în țărână te vei întoarce”, conform blestemului Domnului la adresa omului păcătos cuprins în Cartea Genezei (Geneza 3,19). Și cu acest avertisment funebru, în care noutatea anunțului evanghelic este complet absentă, începea o perioadă caracterizată prin penitențe și ajunări, renunțări și sacrificii și prin mortificări, orientată mai mult spre Vinerea Mare decât spre Paștele Învierii.

Astăzi, impunerea cenușii este însoțită de invitația lui Isus: „Convertiți-vă și credeți în evanghelie!” (Mc 1,15). Primele cuvinte rostite de Cristos conform Evangheliei după Marcu sunt o invitație la schimbare, nu la conservare, într-un proces continuu de reînnoire care trebuie să fie motorul vieții credinciosului. Isus nu a venit să mențină situația așa cum este, ci să o transforme. Și a crede în Evanghelie înseamnă a-și orienta existența proprie spre binele celuilalt.

Omul nu este țărână și nu se va întoarce în țărână, ci este fiu al lui Dumnezeu, iar din acest motiv are o viață de o asemenea calitate încât este numită veșnică, nu atât pentru durata ei, nedefinită, ci pentru calitatea ei, indestructibilă, capabilă să depășească moartea, așa cum ne-a asigurat Isus: „Dacă cineva împlinește cuvântul meu, nu va vedea moartea niciodată”; „Cine trăiește și crede în mine, nu va muri niciodată” (In 8,51; 11,25).

În aceste două abordări teologice diferite constă semnificația Păresimilor. Niciodată Isus nu a invitat pe cineva să facă pocăință, să se mortifice, cuvinte absente în învățătura sa, și cu atât mai puțin să facă sacrificii. Dimpotrivă, a spus exact opusul: „Îndurare vreau, nu jertfă” (Mt 9,13; 12,7). Ceea ce cere Dumnezeu nu este un cult față de el (sacrificiu), ci iubirea față de ceilalți (milostivire). Sacrificiile și penitențele îl centrează pe om asupra lui însuși, asupra propriei sale desăvârșiri spirituale, și nimic nu poate fi mai periculos și mai letal decât această atitudine înșelătoare, care îl amăgește pe om că se apropie de Dumnezeu, pe când în realitate servește doar la îndepărtarea sa de oameni. Paul din Tars, care, ca un fariseu fanatic, era un susținător convins al tuturor acestor practici evlavioase, odată ce l-a cunoscut pe Isus va ajunge să scrie în Scrisoarea către Coloseni că astfel de atitudini „în realitate nu au nicio valoare decât aceea de a satisface trupul” (Col 2,23), iar din acest motiv nu ezită să le definească drept „gunoi” (Fil 3,8). Așadar, milostivirea îl orientează pe om spre binele fratelui său, jertfele și penitențele îl centrează pe om asupra propriei sale persoane, asupra propriei sale desăvârșiri spirituale.

Paul a înțeles foarte bine că aceste practici îl conduc pe om spre o perfecțiune imposibilă, cu atât mai îndepărtată și de neatins cu cât este mai mare propria ambiție de a o atinge. Isus, din contra, ne invită la dăruirea de sine față de ceilalți, care este cu atât mai imediată și concretă cu cât este mai mare propria capacitate de a-i iubi pe ceilalți.

Prin urmare, Postul Mare nu este un timp al mortificărilor, ci al vivificărilor. Acesta este motivul pentru care acțiunea lui Isus nu este de a tăia pomul care nu aduce roade, ci de a-l fertiliza pentru a-i da o nouă vigoare (Lc 13,8), pentru că el nu a venit să zdrobească trestia frântă sau să stingă flacăra palidă (Mt 12,20), ci să elibereze în om energiile iubirii care sunt amorțite și să-l facă să descopere forme noi, originale și creative de iertare, generozitate și slujire, care ridică calitatea iubirii sale pentru a o pune în sintonie cu cea a Cel Viu, și astfel să experimenteze Paștele nu numai ca plinătate a vieții Celui Înviat, ci și a propriei vieți. Astfel, la fel cum țăranii împrăștiau prin grădini spre sfârșitul iernii cenușa acumulată în timpul rece pentru a da o nouă vigoare pământului, Cuvântul Domnului este capabil să insufle oamenilor noi energii.

Pr. Alberto Maggi 18/02/2016

AUTORUL – Alberto Maggi, călugăr din Ordinul Slujitorilor Mariei, a studiat la Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim. Fondator al Centrului de Studii Biblice „Giovanni Vannucci” din Montefano (Macerata), se ocupă cu răspândirea sfintelor scripturi interpretându-le întotdeauna în serviciul dreptății, niciodată al puterii. A publicat, printre altele: Roba da preti (Chestii de ale preoților); Nostra Signora degli eretici (Doamna noastră a ereticilor); Come leggere il Vangelo (e non perdere la fede) (Cum să citim Evanghelia (și să nu ne pierdem credința); Parabole come pietre (Parabole ca pietrele); La follia di Dio (Nebunia lui Dumnezeu) și Versetti pericolosi (Versete periculoase). Este în librării publicată de Garzanti Chi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita (Cei care nu mor se vor revedea – Călătoria mea de credință și bucurie între suferință și viață).

Aici toate articolele scrise de pr. Alberto Maggi pentru ilLibraio.it

Sursa: ilLibraio.it