Post-teismul explicat pe înțelesul tuturor

Post-teismul este convingerea că credința într-un zeu aparține unui stadiu anterior dezvoltării umane, iar o diviziune între teism și ateism este așadar demodată. Este o variantă a nonteismului. Termenul apare în creștinismul liberal și în post-creștinism. Așa spune o definiție nefericită! Post-teismul este mult mai mult decât acest lucru, iar noi alegem acea declinație care nu iese din cristologia catolică deja consacrată.

Dragi prieteni ai DinDonCafé, bună ziua tuturor!

Cererea care mi-a fost adresată este aproape imposibil de realizat. Cum să explici pe înțelesul tuturor post-teismul? Eu încerc. Îi rog pe filozofi și pe teologi să mă ierte pentru aproximări. Vă dau câteva coordonate ca să înțelegeți și mai ales să nu pierd firul discursului, să nu mă rătăcesc.

Care este critica față de teism?

Așadar, înainte de toate să încercăm să înțelegem care este critica actuală a teologiei față de teism, ca să înțelegem cum se poate deschide post-teismul. Și fac o premisă: dacă în ceea ce spun nu regăsiți ceea ce este scris în Catehism, este normal, în sensul că reflecția teologică este întotdeauna cu un pas dincolo de doctrina deja consacrată. Altfel repetăm aceleași lucruri. Ar fi ca și cum cineva mi-ar descrie călătoria care trebuie făcută pe o caravelă pentru a merge în America. Au făcut-o deja în 1492. Cristofor Columb a făcut-o de mai multe ori. Nu are rost să repetăm un lucru pe care deja îl știm.

Deriva teismului în credința populară

Deci să încercăm să înțelegem încotro a mers reflecția teologică și care sunt principalele descoperiri. Principala descoperire, aș spune una dintre principalele descoperiri, cea mai mare, este descoperirea, prin intermediul credinței populare, a unei derive a teismului. Această derivă poate fi rezumată în dualism. Ce înseamnă? „Eu sunt aici, Dumnezeu este acolo. Aceasta este realitatea, dar există o altă realitate, ultraterenă, care nu are nimic de-a face cu realitatea reală, pe care o trăim, decât în comunicarea care a avut loc în întrupare și în comunicarea pe care subiectul credincios o poate avea cu divinitatea”. Deci o separare. Or aceasta este o derivă a teismului. De ce? Pentru că din istoria Bisericii, din reflecția teologică a tuturor timpurilor, știm că încercarea a fost întotdeauna de a înțelege ce este întruparea lui Isus: adică faptul că revelația completă, totală a lui Dumnezeu în istorie a avut loc în Cristos. Deci rupând acest dualism.

Reflecția asupra teismului se mișcă în jurul unei derive periculoase a teismului: dualismul

Reflecția asupra teismului se mișcă în jurul unei derive periculoase a teismului. Deci teismul nu este greșit în sine, ci, atunci când gânditorii, filozofii, teologii care reflectă asupra teismului arată negativitatea teismului, ei arată negativitatea acestuia cu privire la deriva sa duală. Acest lucru este foarte interesant pentru noi, pentru că, mai ales din punct de vedere spiritual, mă pot compara și eu cu această teorie și pot spune: „Când mă gândesc la eul meu, unde este Dumnezeu? Unde este Isus Cristos?”.


Când mă gândesc la eul meu, unde este Dumnezeu?


Dacă îmi dau seama, dintr-un punct de vedere spiritual, că există o cezură clară între eul meu și Dumnezeul revelat, iată, suntem în fața unei derive periculoase. De ce? În primul rând pentru că nu răsplătim după merit reflecția teologică care are 2000 de ani. Iar apoi nu răsplătim după merit profunzimea a ceea ce ne-a comunicat Isus vorbind despre noi, nu numai despre sine, ci despre „noi în el și despre el în Dumnezeu, în Dumnezeu Tatăl”. Așadar, caracteristica cea mai importantă a teismului, ca derivă a sa, este pusă în discuție de o reflecție post-teistă care spune: „Să abandonăm teismul – care are derivele sale periculoase și care, printre altele, au impregnat atâtea credințe populare, atâtea căi spirituale – și să încercăm să revenim la originile mesajului creștin, pentru a evita aceste derive teiste.

Să revenim la originea mesajului creștin pentru a evita derivele teiste

Aici se deschide o lume, pentru că libertatea gânditorilor este aceea de a gândi. Și mă miră faptul că există unii care, scandalizați de reflecția post-teistă, încep să scrie articole foarte feroce împotriva post-teismului. Ar fi ca și cum ai spune că cineva căruia i-a plăcut să meargă în America cu caravela lui Cristofor Columb ar avea invective teribile împotriva aeroplanelor. Înțelegeți? Apoi este adevărat că Titanicul s-a scufundat, dar câte idei nu s-au scufundat în decursul istoriei omenirii și nu s-au dovedit a fi importante pentru dezvoltarea gândirii! Deci fără scandalizări și fără să credem că ne îndreptăm către cine știe ce derivă a Creștinismului și, mai rău, a Catolicismului. Se încearcă în schimb evitarea unor derive periculoase care se leagă apoi de viața spirituală a oamenilor.

Cum se deschide epoca post-teistă?

Cum se deschide epoca post-teistă? Încercând să rămânem pe o creastă, cu siguranță alunecoasă și asupra căreia să reflectăm din belșug, care vede fiecare entitate cuprinsă și conținută în Dumnezeu, dacă vrem să folosim teoria mulțimilor, iar întregul ca manifestare a aceluiași Dumnezeu. Deci nu există nimic creat, vizibil și invizibil, care să nu fie cuprins în Dumnezeu și care să nu fie – atenție, pentru că acesta este pasajul – manifestare a lui Dumnezeu. Acest lucru are propria sa derivă. Deriva periculoasă și evident inacceptabilă este aceea de a crede că totul este Dumnezeu: panteismul. Deci un Dumnezeu care este totul; tot ceea ce se vede și chiar și ceea ce nu se vede este Dumnezeu. Nu. Post-teismul mai elaborat vorbește despre un pan-en-teism. Adică fiecare entitate, așa cum spuneam mai înainte, tot ceea ce există, este manifestare a lui Dumnezeu. Sau, mai degrabă, Dumnezeu este mai mult decât oricare dintre manifestările sale, dar fiecare dintre manifestările sale este expresie a lui. Or eu în asta nu văd absolut nimic necatolic sau inacceptabil din partea unui catolic. Dar să rămânem mereu la faptul că aici elaborăm idei, gândim.

Pe ce putem sprijini această viziune, cu adevărat într-o manieră foarte simplă – să nu se supere teologii! –, pentru ca ea să fie întemeiată și din punct de vedere evanghelic? Pentru că, atenție, cei care contestă post-teismul îmi spun că îl anulez pe Isus Cristos. Absolut nu. Nu, nu și iarăși nu. Mai degrabă, post-teismul serios și bine întemeiat reia întreaga elaborare, în special a Noului Testament, a imaginii lui Dumnezeu. Și de fapt în post-teism vorbim întotdeauna despre Dumnezeul lui Isus Cristos, nu despre un Dumnezeu generic, ci despre Dumnezeului lui Isus Cristos. Pentru că noi nu vrem să elaborăm idei absolut filozofice și libere, pentru că avem revelația lui Cristos și ne întemeiem teologia pe revelația lui Cristos. Iar acest lucru este foarte important.

Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl

De exemplu, Isus a spus: „Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl” (cf. In 14,9). Și totuși noi știm că el nu este Tatăl. Dacă este Fiul, nu este Tatăl. Dar spune: „Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl”. Or asta rupe dualismul. Dualismul ar fi: el este Isus și apoi există Tatăl. Dar „cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl” frânge caracterul dramatic al acestui dualism; ca și cum Isus ar avea, de exemplu, o istorie care este separată de istoria Tatălui. Tatăl este istorie, el este istoria, el este depănarea timpului. Isus este manifestarea lui. Înțelegeți cum asta reușește cu adevărat să împace multe lucruri? Mai mult, Isus însuși spune: „voi în mine… așa cum eu… în Tatăl” (cf. In 15). Deci înseamnă că în el noi avem posibilitatea de a intra în aceeași relație pe care…


…în mine, și eu în voi

cf. In 15,4

Iată-mă din nou. Nu a fost nimic grav, dar eram la soare și, în ciuda faptului că este iarnă, în ciuda faptului că sunt pete de zăpadă, astăzi este un soare atât de puternic încât s-a supraîncălzit camera și s-au oprit unele lucruri, ca să nu treacă peste temperatură.

Deci să revenim. Acum îmi este foarte greu să reiau discursul. Scuzați! Așadar, Isus spune că, în el, noi putem intra în relația pe care o are el cu Tatăl. Relația ca atare este oricum duală. Chiar și atunci când mă pun în fața oglinzii și mă gândesc la mine, trebuie să mă despart pe mine de imaginea mea. Prin urmare, într-o relație există oricum un dualism. Dar în relația dintre Isus și Tatăl, el spune că „Tatăl este în mine, și eu sunt în el”, adică cei doi intră într-o relație care nu mai este separare, ci unitate.

Acest lucru este minunat dacă stăm și ne gândim. Și mă refer la acele videoclipuri în care am vorbit deja despre ceea ce reprezintă al cincilea pasaj de intrare în rugăciune, pe care îl propun în metoda mea, adică trecerea de la „tu în fața mea, eu în fața ta”, la „tu în mine, eu în tine”.

Așadar, post-teismul nu este o disciplină plină de fantezie, monstruoasă și periculoasă așa cum vor unii oameni să se creadă. Este acest pasaj, acela de a înceta să mai credem că suntem în fața unei divinități pe care să o adorăm, exact așa cum pot face alte religii. Post-teismul este punctul culminant la care putem ajunge astăzi în înțelegerea misterului care există în sânul Sfintei Treimi, unde Tatăl, Fiul și Duhul sunt trei persoane egale și distincte. Acest lucru are o reflectare minunată asupra noastră, pentru că dincolo de vorbăria care se face adesea chiar și în unele omilii în ziua solemnității Sfintei Treimi, a Trupului și Sângelui Domnului și a altor solemnități care abordează acest subiect delicat, dacă nu intrăm într-o adevărată spiritualitate a acestei uniri, noi rămânem în acea derivă teistă… Care nu este teismul ca atare, ci în deriva teismului și deci într-o idolatrie. Mai simplu de atât eu nu știu să explic. Dar mi se pare un câștig excepțional. Cu adevărat excepțional.

Sacramentele

Să încercăm să ne gândim ce înseamnă acest lucru, de exemplu, în ceea ce privește apropierea de sacramente, înainte de toate de sacramentul euharistic, care este demolarea oricărei derive teiste. Desigur că eu mănânc trupul și beau sângele lui Cristos; așadar ne-am putea gândi la un dualism. Dar tocmai acest lucru face din mine un singur trup cu Cristos, o singură viață cu Cristos.


Euharistia este demolarea oricărei derive teiste


Iată de unde poate veni exclamația gigantică a lui Paul: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (cf. Gal 2,19-21). Nu este o simplă imitare a lui Cristos, cu tot respectul pentru toată teologia care s-a învârtit de secole în jurul Imitațiunii lui Cristos. Nu. Eu trebuie să fiu Cristos, pot să fiu Cristos. Și, dacă o iau din punctul de vedere al anunțului, eu sunt manifestarea Tatălui exact așa cum este Cristos. Pot să ader, pot să nu ader… Pot să fac și ca fiul care pleacă de acasă ca să nu-l mai întâlnească și să nu-l mai recunoască pe tatăl său, adică dintr-o dorință de egocentrism, de autonomie, de a deveni lege pentru sine însuși, și de îndepărtare de Tatăl. Ceea ce se poate întâmpla și în cel care rămâne în casă, pentru că rămâne ca străin, deci nu ca fiu al acestei case unde „toate ale mele sunt ale tale” (Lc 15,11-32). Ai vrut să benchetuiești? De ce nu ai făcut-o? Dar el însuși este un teist în derivația sa. Deci el îl consideră pe tatăl său atât de sus și atât de detașat încât nu se simte fiu, nu se simte nimic. Este clar că aprofundările care se pot face din punct de vedere teologic, filozofic și spiritual sunt infinite.

V-am oferit câteva caracteristici, în primul rând ca să nu vă speriați dacă găsiți articole care urăsc de moarte post-teismul. Sunt oameni care sunt puțin speriați.

Suntem în fază de elaborare

În al doilea rând, dacă nu regăsiți aceste intuiții în definiția absolută a Catolicismului, a adevărurilor de credință… De ce? Pentru că mai trebuie discutate, chiar și în aspectele lor pastorale.

Conformându-ne Evangheliei

În al treilea rând, mi se pare mai important să intrăm într-o spiritualitate de acest gen, mult mai promițătoare, rămânând mereu… Iar acesta este lucrul cel mai important: rămânând mereu conformați Evangheliei.

Deci să nu ne inventăm o spiritualitate post-teistă care să nu fie cristologică, care să nu ne povestească întâmplările din viața lui Cristos ca revelație a Tatălui. Altfel batem câmpii cu adevărat. Sunt de acord cu asta. Iată, sper ca toate acestea să vă fie de folos în vreun fel.

Mulțumesc tuturor și ne vedem data viitoare.

Pr. Stefano Buttinoni

Traducere după transcrierea de pe videoclip realizată de Mimma De Maio

Sursa: DinDonCafé