Poruncește-mi să vin la tine pe apă!

Duminica a 19-a de peste an – 7 august 2011

Poruncește-mi să vin la tine pe apă!– Comentariu la Evanghelie pr. Alberto Maggi OSM

Matei 14, 22-33

[După ce mulțimile au mâncat], Isus i-a zorit de îndată pe discipoli să urce în barcă și să meargă înaintea lui pe țărmul celălalt, până ce el va fi dat drumul mulțimilor. După ce a dat drumul mulțimilor, s-a urcat pe munte, deoparte, ca să se roage. Când s-a înserat, era acolo singur.

Barca se îndepărtase deja de uscat, la mai multe stadii, zguduită de valuri, deoarece vântul le era împotrivă. Pe la straja a patra din noapte, Isus a venit la ei umblând pe mare. Văzându-l că merge pe mare, discipolii s-au tulburat, spunând că este o fantasmă și, de frică, au început să strige. Dar Isus le-a vorbit îndată: «Curaj! Eu sunt, nu vă temeți!». Atunci Petru, răspunzând, i-a zis: «Doamne, dacă ești tu, poruncește să vin spre tine pe apă!». El i-a zis: «Vino!». Coborând din barcă, Petru a început să umble pe apă și a venit spre Isus. Dar, văzând vântul puternic, s-a înspăimântat și, pentru că a început să se scufunde, a strigat: «Doamne, salvează-mă!». Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat și i-a zis: «Om cu puțină credință, de ce te-ai îndoit?».

Matei 14, 22-33

Mesajul lui Isus este un mesaj universal. El nu a venit să restaureze împărăția lui Israel, ci să inaugureze împărăția lui Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu înseamnă că iubirea lui este universală, nu numai prin extensie, ci prin calitate, este pentru toți. Și de aceea Isus vrea să comunice această iubire și păgânilor, dar se lovește de rezistența discipolilor.

Aceasta este ceea ce ne scrie Matei în capitolul 14, versetele 22-33. „Imediat după aceea…”, ar fi imediat după prima împărtășire a pâinilor, „i-a silit…”. Isus trebuie să-i constrângă pe discipoli să facă ceva ce ei nu vor să facă, „să urce în barcă”, barca este imaginea comunității creștine, „şi să meargă înaintea lui pe țărmul celălalt”. Iată de ce trebuie să-i constrângă. Celălalt țărm, malul de răsărit al lacului Tiberiadei, este un pământ păgân, iar discipolii nu vor să audă despre mersul la păgâni și, mai presus de toate, nu vor ca episodul împărtășirii pâinilor, prin care Isus anticipase faptul că el se face pâine, hrană a vieții pentru poporul său, să fie extins și la păgâni.

„După ce a dat drumul mulțimilor, s-a urcat pe munte”, muntele nu este indicat și reprezintă muntele fericirilor, unde Isus și-a anunțat mesajul, „deoparte”, „deoparte” este un termen tehnic folosit de evanghelist care indică întotdeauna rezistență, ostilitate din partea discipolilor, „să se roage”. Isus, în Evanghelia după Matei, se roagă doar de două ori: aici și în Ghetsémani, și de fiecare dată în momentele de criză pentru propriul său grup.

„Când s-a înserat”, indicația fusese deja dată și de aceea este de prisos, dar evanghelistul vrea să trezească efectul cinei Domnului, „era singur acolo sus”. Așa cum Isus va fi singur în Ghetsémani, el va fi singur și aici; discipolii îl însoțesc, dar nu-l urmează. „Barca se îndepărtase deja de uscat, la mai multe stadii, zguduită de valuri, deoarece vântul le era împotrivă”.

Ce este acest vânt? Termenul „vânt” va apărea în pasaj de trei ori, deci înseamnă totalitate. Vântul le era împotrivă, deci reprezintă împotrivirea discipolilor care nu vor să audă despre mersul către păgâni. Ei se gândesc la supremația lui Israel, la stăpânirea lui Israel asupra popoarelor păgâne și nu se gândesc să meargă să slujească popoarele păgâne. Iată vântul contrar.

„Spre sfârșitul nopții…”. Dumnezeu este cel care ajută la răsăritul zorilor… „S-a îndreptat spre ei mergând pe mare”. Indicația este prețioasă pentru că în cartea lui Iob se spune că Dumnezeu este unicul, singurul care umblă pe mare. Marea indica haosul, ceea ce era imposibil de supus omului, singurul care putea umbla pe mare era Dumnezeu. Deci evanghelistul vrea să spună că Isus își arată condiția divină.

„Dar, văzându-l că merge pe mare, discipolii s-au tulburat, spunând că este o fantasmă şi, de frică, au început să strige”. De ce asta? Fiindcă pentru discipoli, care încă nu au înțeles cine este Isus, este imposibil ca un om să aibă condiția divină. Ei cred că Isus este un trimis al lui Dumnezeu, un profet, dar că Isus este Dumnezeu, ei încă nu au înțeles acest lucru.

Deci ei cred că este un spirit pentru că este imposibil ca omul să aibă condiția divină. Dumnezeu era atât de îndepărtat de oameni încât să-și imagineze că el se poate manifesta într-o făptură umană era de neconceput pentru ei. „Dar Isus le-a vorbit îndată, zicând: «Curaj! Eu sunt!»”. „Eu sunt” este numele lui Dumnezeu, este numele cu care Dumnezeu i-a răspuns lui Moise în celebrul episod al rugului aprins, iar în cartea Deuteronomului Domnul spune: „Veți vedea că Eu sunt și niciun alt Dumnezeu nu este alături de mine”.

Deci Isus confirmă condiția sa divină, „Eu sunt”. „Curaj! Eu sunt, nu vă temeți!”.

„Petru”, adică Simon, prezentat cu supranumele lui negativ, ceea ce înseamnă că face ceva contrar lui Isus, „i-a răspuns: «Doamne, dacă ești tu…»”, exact ca diavolul în pustiu, „Dacă tu ești fiul lui Dumnezeu…”. Petru își începe activitatea de ispititor al lui Isus, de Satană; el va fi singurul discipol care va merita epitetul de „Satană” din partea lui Isus: „Satană, pune-te înapoi în spatele meu!”.

Iar Petru îl sfidează, îl ispitește: „Dacă ești tu…”, exact ca diavolul din deșert, „poruncește-mi să vin la tine pe apă!”. El vrea să aibă condiția divină, dar crede că asta se întâmplă cu o impunere de sus. Isus îl invită, Petru începe să meargă pe apă, „dar, văzând că vântul era puternic”… Vântul puternic este ceea ce Isus indică în parabola casei construite pe stâncă ca fiind adversități normale care se abat asupra vieții credinciosului, dar dacă este întemeiată pe stâncă, această casă rămâne fermă.

Dacă, în schimb, este construită pe nisip, se prăbușește. Ei bine, Petru și-a construit casa pe nisip. Văzând deci dificultățile, „s-a înspăimântat şi, pentru că a început să se scufunde, a strigat: «Doamne, salvează-mă!»”. Isus îl chemase pe Simon să fie pescar de oameni, iar el este singurul care trebuie să fie pescuit. De fapt, „Isus și-a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: «Om cu puțină credință, de ce te-ai îndoit?»”. Petru este singurul care merită de două ori acest reproș: „om cu puțină credință”.

Așadar, cel care fusese chemat să fie pescar de oameni a trebuit să fie pescuit de Isus. „De îndată ce s-a urcat în barcă, vântul a încetat”, când în comunitate există prezența lui Isus, și el este cel care îndrumă, conduce comunitatea, ostilitățile încetează.

„Cei care se aflau în barcă”, deci nu Petru, „s-au prosternat”, recunoscând în el condiția divină, „spunând: «Cu adevărat ești fiu al lui Dumnezeu!»”. Lipsește articolul hotărât. El nu este fiul lui Dumnezeu, cel așteptat de tradiție, mesia cel violent, justițiarul, ci este fiu al lui Dumnezeu, o modalitate complet nouă de a se manifesta a lui Dumnezeu care va fi cunoscută în sfârșit de discipoli aici, iar de soldați în momentul învierii lui Isus.

Pr. Alberto Maggi, biblist.

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centrul de Studii Biblice