Pomana, rugăciunea și postul

Pomana, rugăciunea și postul: împotriva religiozității false și a ipocriziei

Odată cu Isus se inaugurează un nou mod de relaționare cu Dumnezeu, în care practicile religioase obișnuite rezultă a fi nepotrivite. De aceea, în învățătura sa, Isus îi invită pe cei care îl urmează să abandoneze acele comportamente care erau valabile pentru o relație cu divinitatea unde aceasta era concepută ca un suveran și omul ca un slujitor, pentru a experimenta o nouă relație în care Dumnezeu este Tată și omul este chemat să fie fiul său. Când omul trece de la a ști că Dumnezeu este Tatăl său la a-l experimenta ca atare, nu numai relația lui cu Domnul se schimbă, ci și cea cu frații săi.

În religie existau trei piloni fundamentali ai spiritualității: pomana, rugăciunea și postul. Isus îi avertizează pe cei care îl urmează să nu cadă în ispita, mereu prezentă în persoanele religioase, de a dori să dea exemplu și de a arăta aceste fapte pioase pentru a câștiga prestigiu în fața oamenilor (Mt 6,1-6; 16-17).

Cu severitate, Isus analizează aspectul cel mai delicat dintre cele trei comportamente religioase, și anume pomana, care este întotdeauna pusă pe primul loc. În timp ce celelalte două aspecte (rugăciunea și postul) rămân în sfera privată, aceasta implică alte persoane, pe cei slabi și nevoiași. Isus nu vrea ca sărăcia altora să fie transformată într-un mijloc pentru a le face cunoscut oamenilor cât de bun și generos este cineva. Publicitatea în a face milostenie, care îl glorifică pe cel care o face, este întotdeauna o umilire pentru cel care o primește și nu servește la nimic altceva decât la construirea propriei reputații de sfințenie. De aceea, specificul comunității credincioșilor nu va fi pomana, ci împărtășirea bunurilor (Fap 2,44). În timp ce pomana presupune un binefăcător și un beneficiar, împărtășirea a ceea ce avem și a ceea ce suntem creează frați.

În așteptarea maturizării mesajului său în cadrul grupului de discipoli, Isus îi îndeamnă pe aceștia din urmă să fie foarte discreți în exercitarea milosteniei. El îi avertizează că, dacă vor să dea de pomană, nu trebuie să etaleze acest lucru ca niște comedianți pentru a fi glorificați de oameni și pentru a primi admirația lor. Isus ridiculizează atitudinea celor care, nemulțumiți de faptul că numele lor de binefăcători este făcut obiectul laudelor publice în sinagogi, vor ca acesta să ajungă chiar și în locurile cele mai îndepărtate precum aleile cetății. El îi califică pe aceștia ca fiind ipocriți, teatranți (grecescul hypokrites îl indică pe cel care „interpretează un rol”). De fapt, toată devoțiunea lor de care fac paradă nu este altceva decât o comedie menită să obțină aplauzele oamenilor cărora le este adresată. Isus denunță că aceștia, deși ostentând zel religios și pioasă devoțiune, nu numai că nu îi aduc cult lui Dumnezeu, ci, într-o neîncetată celebrare idolatrică a propriului ego, i se substituie Domnului, deviind asupra lor acea glorie a faptelor bune care trebuie să se îndrepte numai spre „Tatăl care este în ceruri” (Mt 5,16).

Ca și în cazul expunerii ostentative a milosteniei, Isus îi ridiculizează și pe cei care doresc ca practicile lor religioase să fie cunoscute nu numai în sinagogi, ci chiar și la colțurile piețelor „ca să fie văzuți de oameni” (Mt 6,5). După cum ne învață o zicală rabinică, mediile și locurile religioase alimentează ipocrizia („În lume există zece porții de ipocrizie: nouă se află la Ierusalim”, Esther Rabba I, 3-85b), iar spațiul sacru este văzut de persoanele evlavioase ca un teatru în care să-și etaleze devoțiunea. Acele rugăciuni lungi care în ochii oamenilor apar ca un înalt exemplu de devoțiune, sunt comparate de Isus cu sporovăiala păgânilor. Pentru el, rugăciunea nu trebuie afișată ostentativ pentru a fi un exemplu, ci trebuie fecundată „în ascuns” (Mt 6,6). De aceea, el indică partea cea mai ascunsă a casei ca loc potrivit pentru aceasta, care era peștera care servea drept cămară. Pentru Isus, Tatăl știe de ce au nevoie oamenii chiar înainte ca ei să-i ceară (Mt 6,8), iar acest lucru, de fapt, face ca cererea să fie de prisos. Când există certitudinea că Tatăl știe, nu este nevoie să-i cerem („înainte ca ei să mă invoce, eu voi răspunde; pe când ei încă vor mai vorbi, eu îi voi fi ascultat”, Is 65,24) și cu atât mai puțin să-l informăm, să-i amintim sau să-l implorăm. Încrederea absolută în Tatăl nu poate duce decât la mulțumire și laudă (Mt 11,25) pentru acțiunea sa dătătoare de viață.

A treia practică importantă de pietate pe care Isus o corectează este aceea a postului. Această practică ia naștere în lumea greacă ca rezultat al superstiției. Se credea, de fapt, că, în caz de doliu, demonii care provocaseră moartea ar putea avea o influență negativă asupra rudelor defunctului în timp ce aceștia mâncau („cât timp sufletul mortului este încă aproape, trebuie să ne temem de o infecție demonică în timp ce mâncăm și bem”, Plutarh, Isis et Osiris 26, II 361a). În Vechiul Testament, postul, ca rămășiță a influenței cultului cananean al morților, este extrem de limitat. Acesta nu este considerat o practică ascetică, ci o manifestare vizibilă a doliului și a durerii (1 Sam 31,13; 2 Sam 1,12). Este poruncit o singură zi pe an, aceea a ispășirii păcatelor întregului popor, iar renunțarea la hrană este limitată de la răsărit până la apus (Lev 16,29 și urm.; Num 29,7). Pe vremea lui Isus, postul voluntar, săptămânal și lunar, a avut o creștere puternică, iar cel devoțional era practicat două zile pe săptămână în amintirea urcării (joi) și a coborârii (luni) lui Moise de pe Sinai. Celor care vor să practice postul, Isus le spune că acesta nu trebuie să fie etalat ca semn al propriei asceze pentru a fi lăudați de alții. De aceea le cere să nu ia un aer posomorât cum fac comedianții care se desfigurează… pentru a figura (Mt 6,16) ci, dimpotrivă, să se parfumeze și să-și spele fața, ca să nu suspecteze nimeni că postesc. Discipolii vor înțelege mesajul și vor abandona această practică, încât vor fi apoi mustrați de adepții acestei devoțiuni, adică discipolii lui Ioan și fariseii, care protestează împotriva lui Isus, întrebându-l de ce nu postesc discipolii săi (Mt 9,14). Dar această uzanță, respinsă pe ușă, a reintrat pe fereastră: în Evanghelia după Marcu, un copist, probabil un călugăr, la invitația lui Isus „Acest soi de demoni nu poate fi scos cu nimic în afară de rugăciune” (Mc 9,29) a adăugat „și post”. Această interpolare a rămas timp de o mie cinci sute de ani în evanghelii, favorizând succesul practicii postului, întrucât se credea că a fost cerut de Domnul însuși.

Învățătura lui Isus va fi bine înțeleasă de Paul, care în Scrisoarea sa către Coloseni îi invită pe aceștia din urmă să nu lase să li se „impună precepte precum: nu apuca, nu gusta, nu te atinge… toate acestea fiind lucruri destinate să dispară prin întrebuințare, prescripții și învățături ale oamenilor, care au o aparență de înțelepciune prin falsa lor religiozitate și umilință și mortificare a trupului, dar în realitate nu au nicio valoare decât aceea de a satisface trupul” (Col 2,20-23).

Pr. Alberto Maggi, 28/02/2022

Sursa: ilLibraio.it

AUTORUL – Alberto Maggi, călugăr din Ordinul Slujitorilor Mariei, a studiat la Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma și la École Biblique et Archéologique Française de Jérusalem.

Biblist și colaborator asiduu al revistei ilLibraio.it, este una dintre vocile Bisericii cele mai ascultate de credincioși și necredincioși. Fondator al Centrului de Studii Biblice „Giovanni Vannucci” din Montefano (MC), se ocupă de răspândirea sfintelor scripturi, interpretându-le mereu în slujba dreptății, niciodată a puterii. La Garzanti a publicat Chi non muore si rivede (Cei care nu mor se vor revedea), Nostra signora degli eretici (Doamna noastră a ereticilor), L’ultima beatitudine – La morte come pienezza di vita (Ultima fericire – Moartea ca plinătate a vieții), Di questi tempi (În aceste vremuri), Due in condotta (Doi la purtare), La verità ci rende liberi (Adevărul ne face liberi, o conversație cu vaticanistul cotidianului Repubblica, Paolo Rodari) și Botte e risposte – Come reagire quando la vita ci interroga (Schimb de replici – Cum să reacționăm când viața ne pune întrebări).

Noua sa carte, în curs de apariție tot la Garzanti, este dedicată figurii Bernadetei.

Aici toate articolele scrise de pr. Alberto Maggi pe ilLibraio.it