Pentru că moartea poate fi un dar!

În ultimele zile, [în Italia] s-a redeschis dezbaterea privind sfârșitul vieții. Încă o dată, Biserica intră pe un ton agresiv într-o dezbatere complexă care ar avea dreptul la alegeri laice, meditate, cântărite. Nu la obținerea câștigurilor politice.

Se vorbește din nou despre valorile irenunțabile. Ne întoarcem la stigmatizarea libertății de conștiință și a libertății de apartenență ideologică, devenim farisei care arată cu degetul împotriva celor care încalcă legea, în timp ce în biserici, tocmai în aceste duminici, se citesc evangheliile despre iubirea lui Dumnezeu care se ridică deasupra legii, care iubește nu „Viața”, ci întregul om, și în special pe cel exclus, pe cel care suferă, pe cel pierdut…

De fapt, nu se poate vorbi despre viață într-un mod dezincarnat. Viața este întotdeauna „viața cuiva”. Cineva cu istoria lui, cu personalitatea lui, cu afecțiunile lui. Este o viață construită și trăită cu greu, este o viață împărtășită…

Este viața o valoare? Aș spune că viața este o prezență în cosmos, este o relație, este posibilitatea de… Viața nu este o abstracție despre care să putem spune dacă este prețioasă sau nu, dacă este bună sau nu. Valoarea sa depinde de multe variabile. Nu este absolută. Depinde, de exemplu, de condițiile economice, de sănătate, de succesul relațiilor, de considerația pe care o primește, de includerea iubitoare într-o comunitate de egali, de respectarea diversității.

Ne învață ceva cei care riscă să moară pe mare numai să iasă din iadul războiului și al foametei, al demnității negate!

A vorbi despre „valoarea absolută” a vieții este așadar inuman și lipsit de milă.

Apoi, a spune că a trăi este o „datorie”, este specific celor care nu participă la suferință, nu simt empatie pentru celălalt, nu se întrupează în nevoi și disperări. Cu atât mai mult dacă o spune cineva care are o existență garantată de bogăție și privilegiu, de îngrijiri și asistență de nivel înalt, de slujitori gratuiți și devotați…

Acest mod de a vorbi despre „Viață” este tipic spiritualității și Bisericilor care își configurează judecățile pe baza doctrinei, a celor care spun că îl iubesc pe Dumnezeu, a celor care îi acuză pe apărătorii omului că nu îl iubesc pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu are nevoie să fie iubit. Dumnezeu vrea doar un singur lucru de la noi: să iubim omul dincolo de orice limite, dincolo de orice lege, dincolo de orice doctrină, dincolo de orice bun simț.

Ce să spunem atunci despre libertatea încălcată? Fiecare om este responsabil pentru viața lui. Are o conștiință la care se poate apela în ultimă instanță, la care este liber să apeleze. Dacă are dreptate sau nu, dacă crede sau nu, dacă speră sau nu, acestea sunt libertăți care îi aparțin. Evanghelia este plină de acest respect iubitor pentru libertate.

Ce să spunem despre glorificarea suferinței?

Boala și suferința au avut în Biserică lecturi nechibzuite. Ele au fost adesea prezentate ca un semn al iubirii lui Dumnezeu. O adevărată perversiune a sensului creștinismului! La fel și asocierea dintre durere și mântuire, dintre sacrificiu și răscumpărare. Această asociere este, de altfel, la baza tuturor reflecțiilor care însoțesc condamnarea oricărei poziții adoptate cu privire la sfârșitul vieții și nu numai. Cu toate acestea, din Evanghelie reiese clar că mântuirea vine numai din primirea celuilalt, în special a celor săraci, a celor suferinzi, a celor respinși. Mântuirea vine prin milostivire, adică prin a te pune în trupul celuilalt și a-l simți ca pe unul al tău…

Iar dacă „viața este o datorie”, așa cum spun conducătorii Bisericii, moartea, în consecință, încetează să mai fie un drept. Încetează să mai fie un act de milostivire. Este lăsată „în mâinile lui Dumnezeu” ca și cum el nu ar fi un Dumnezeu al iubirii, ci un zbir care privește suferința și alege momentul la discreția lui…

Trebuie să regândim modul în care îl definim pe Dumnezeu: nu o entitate atotputernică și îndepărtată, dincolo de lume, căreia să îi atribuim orice viață și orice moarte, ci un Dumnezeu-cu-noi, o substanță iubitoare în care să ne scufundăm.

Moartea, după cum spunea Sfântul Francisc, ar trebui să ne fie o „soră”, nu un dușman. Ea reprezintă acea scufundare în dincolo sau în Celălalt care ne unește pe toți. Cu prezența sa ineluctabilă, ea domină viața, este (vrând-nevrând) punctul de referință al acesteia. De asemenea, ea este o sursă de disperare pentru despărțirile dureroase pe care le provoacă, este teama de un destin necunoscut. Dar este adesea un port al păcii pentru cei care suferă, o dorință de abandon, o perspectivă de speranță. Nici ea nu este absolută. Este un fapt al vieții noastre.

Nu există „Moartea”. Există moartea omului. Un om care are drepturi asupra ei. Un om care trebuie să o poată alege atunci când viața lui devine de nesuportat.

Cei care aleg să moară în fața unei suferințe insuportabile, cei care lasă un testament care explică această voință pentru viitor, cei care susțin necesitatea implementării unor legi care să garanteze realizarea unor astfel de dorințe, nu fac altceva decât să respecte libertatea care îi face pe oameni să devină oameni, nu fac altceva decât să exercite milostivirea, care transformă moartea trupească într-o „soră a noastră” pentru care trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu.

Pr. Paolo Zambaldi, 21 noiembrie 2022

Sursa: Leggere i segni dei tempi