Pentru că moartea poate fi un dar!
În ultimele zile, [în Italia] s-a redeschis dezbaterea privind sfârșitul vieții. Încă o dată, Biserica intră pe un ton agresiv într-o dezbatere complexă care ar avea dreptul la alegeri laice, meditate, cântărite. Nu la obținerea câștigurilor politice.
Se vorbește din nou despre valorile irenunțabile. Ne întoarcem la stigmatizarea libertății de conștiință și a libertății de apartenență ideologică, devenim farisei care arată cu degetul împotriva celor care încalcă legea, în timp ce în biserici, tocmai în aceste duminici, se citesc evangheliile despre iubirea lui Dumnezeu care se ridică deasupra legii, care iubește nu „Viața”, ci întregul om, și în special pe cel exclus, pe cel care suferă, pe cel pierdut…
De fapt, nu se poate vorbi despre viață într-un mod dezincarnat. Viața este întotdeauna „viața cuiva”. Cineva cu istoria lui, cu personalitatea lui, cu afecțiunile lui. Este o viață construită și trăită cu greu, este o viață împărtășită…
Este viața o valoare? Aș spune că viața este o prezență în cosmos, este o relație, este posibilitatea de… Viața nu este o abstracție despre care să putem spune dacă este prețioasă sau nu, dacă este bună sau nu. Valoarea sa depinde de multe variabile. Nu este absolută. Depinde, de exemplu, de condițiile economice, de sănătate, de succesul relațiilor, de considerația pe care o primește, de includerea iubitoare într-o comunitate de egali, de respectarea diversității.
Ne învață ceva cei care riscă să moară pe mare numai să iasă din iadul războiului și al foametei, al demnității negate!
A vorbi despre „valoarea absolută” a vieții este așadar inuman și lipsit de milă.
Apoi, a spune că a trăi este o „datorie”, este specific celor care nu participă la suferință, nu simt empatie pentru celălalt, nu se întrupează în nevoi și disperări. Cu atât mai mult dacă o spune cineva care are o existență garantată de bogăție și privilegiu, de îngrijiri și asistență de nivel înalt, de slujitori gratuiți și devotați…
Acest mod de a vorbi despre „Viață” este tipic spiritualității și Bisericilor care își configurează judecățile pe baza doctrinei, a celor care spun că îl iubesc pe Dumnezeu, a celor care îi acuză pe apărătorii omului că nu îl iubesc pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu are nevoie să fie iubit. Dumnezeu vrea doar un singur lucru de la noi: să iubim omul dincolo de orice limite, dincolo de orice lege, dincolo de orice doctrină, dincolo de orice bun simț.
Ce să spunem atunci despre libertatea încălcată? Fiecare om este responsabil pentru viața lui. Are o conștiință la care se poate apela în ultimă instanță, la care este liber să apeleze. Dacă are dreptate sau nu, dacă crede sau nu, dacă speră sau nu, acestea sunt libertăți care îi aparțin. Evanghelia este plină de acest respect iubitor pentru libertate.
Ce să spunem despre glorificarea suferinței?
Boala și suferința au avut în Biserică lecturi nechibzuite. Ele au fost adesea prezentate ca un semn al iubirii lui Dumnezeu. O adevărată perversiune a sensului creștinismului! La fel și asocierea dintre durere și mântuire, dintre sacrificiu și răscumpărare. Această asociere este, de altfel, la baza tuturor reflecțiilor care însoțesc condamnarea oricărei poziții adoptate cu privire la sfârșitul vieții și nu numai. Cu toate acestea, din Evanghelie reiese clar că mântuirea vine numai din primirea celuilalt, în special a celor săraci, a celor suferinzi, a celor respinși. Mântuirea vine prin milostivire, adică prin a te pune în trupul celuilalt și a-l simți ca pe unul al tău…
Iar dacă „viața este o datorie”, așa cum spun conducătorii Bisericii, moartea, în consecință, încetează să mai fie un drept. Încetează să mai fie un act de milostivire. Este lăsată „în mâinile lui Dumnezeu” ca și cum el nu ar fi un Dumnezeu al iubirii, ci un zbir care privește suferința și alege momentul la discreția lui…
Trebuie să regândim modul în care îl definim pe Dumnezeu: nu o entitate atotputernică și îndepărtată, dincolo de lume, căreia să îi atribuim orice viață și orice moarte, ci un Dumnezeu-cu-noi, o substanță iubitoare în care să ne scufundăm.
Moartea, după cum spunea Sfântul Francisc, ar trebui să ne fie o „soră”, nu un dușman. Ea reprezintă acea scufundare în dincolo sau în Celălalt care ne unește pe toți. Cu prezența sa ineluctabilă, ea domină viața, este (vrând-nevrând) punctul de referință al acesteia. De asemenea, ea este o sursă de disperare pentru despărțirile dureroase pe care le provoacă, este teama de un destin necunoscut. Dar este adesea un port al păcii pentru cei care suferă, o dorință de abandon, o perspectivă de speranță. Nici ea nu este absolută. Este un fapt al vieții noastre.
Nu există „Moartea”. Există moartea omului. Un om care are drepturi asupra ei. Un om care trebuie să o poată alege atunci când viața lui devine de nesuportat.
Cei care aleg să moară în fața unei suferințe insuportabile, cei care lasă un testament care explică această voință pentru viitor, cei care susțin necesitatea implementării unor legi care să garanteze realizarea unor astfel de dorințe, nu fac altceva decât să respecte libertatea care îi face pe oameni să devină oameni, nu fac altceva decât să exercite milostivirea, care transformă moartea trupească într-o „soră a noastră” pentru care trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu.
Pr. Paolo Zambaldi
Sursa: Leggere i segni dei tempi
Cântecul Creaturilor
«Altissimu, onnipotente bon Signore, tue so’ le laude, la gloria e l’honore et onne benedictione.
Ad te solo, Altissimo, se konfàno et nullu homo ène dignu te mentovare.
Laudato sie, mi’ Signore, cum tucte le tue creature, spetialmente messor lo frate sole, lo qual è iorno, et allumini noi per lui. Et ellu è bellu e radiante cum grande splendore: de te, Altissimo, porta significatione.
Laudato si’, mi’ Signore, per sora luna e le stelle, in celu l’ài formate clarite et pretiose et belle.
Laudato si’, mi’ Signore, per frate vento et per aere et nubilo et sereno et onne tempo, per lo quale a le tue creature dài sustentamento.
Laudato si’, mi’ Signore, per sor’aqua, la quale è multo utile et humile et pretiosa et casta.
Laudato si’, mi’ Signore, per frate focu, per lo quale ennallumini la nocte: et ello è bello et iocundo et robustoso et forte.
Laudato si’, mi’ Signore, per sora nostra matre terra, la quale ne sustenta et governa, et produce diversi fructi con coloriti flori et herba.
Laudato si’, mi’ Signore, per quelli ke perdonano per lo tuo amore, et sostengo infirmitate et tribulatione.
Beati quelli ke ‘l sosterrano in pace, ka da te, Altissimo, sirano incoronati.
Laudato si’ mi’ Signore per sora nostra morte corporale, da la quale nullu homo vivente pò skappare: guai a quelli ke morrano ne le peccata mortali; beati quelli ke trovarà ne le tue santissime voluntati, ka la morte secunda no ‘l farrà male.
Laudate et benedicete mi’ Signore’ et ringratiate et serviateli cum grande humilitate».
Francisc de Assisi (1182-1226)
Preaînalte, atotputernice, bunule Doamne, ale tale sunt laudele, slava și cinstea și toată binecuvântarea. Numai ție, Preaînalte, ți se cuvin, și niciun om nu e vrednic să te numească.
Lăudat să fii, Domnul meu, cu toate creaturile tale, în special cu domnul frate Soare, care aduce ziua și prin care ne luminezi pe noi. El e frumos și strălucește cu mare splendoare: poartă într-însul semnificația ta, Preaînalte.
Lăudat să fii, Domnul meu, pentru sora Lună și pentru stele: le-ai format pe cer strălucitoare și prețioase și frumoase.
Lăudat să fii, Domnul meu, pentru fratele Vânt și pentru aer și nori și cer senin și pentru orice vreme, prin care ții în viață creaturile tale.
Lăudat să fii, Doamne, pentru sora Apă, care e atât de folositoare și umilă și prețioasă și castă.
Lăudat să fii, Domnul meu, pentru fratele Foc, prin care luminezi noaptea: el e frumos și vesel și robust și puternic.
Lăudat să fii, Domnul meu, pentru sora noastră Mama Terra, care ne susține și ne conduce, și produce felurite roade și flori colorate și iarbă.
Lăudat să fii, Domnul meu, pentru cei care iartă din dragoste pentru tine și suportă boala și suferința. Fericiți cei care le vor purta în pace, căci de tine, Preaînalte, vor fi încununați.
Lăudat să fii, Domnul meu, pentru sora noastră Moartea trupească, de care niciun om viu nu poate scăpa: vai celor care vor muri în păcate de moarte; fericiți cei pe care moartea-i va găsi în sfânta ta voință, că moartea a doua nu le va face rău.
Lăudați-l și binecuvântați-l pe Domnul meu și mulțumiți-i și slujiți-i cu mare umilință!
Traducere de Cristina Palici
