Pentru a crește, priviți înainte, nu înapoi

Când experiențele negative nu sunt elaborate și văzute ca un factor de creștere, ci trăite cu neputință resemnată ca semn al propriei condiții mizere, ele devin un balast care îl împiedică pe om să avanseze și să crească. Pe ilLibraio.it reflecția călugărului biblist Alberto Maggi, care reflectează asupra acelui „De acum înainte”, invitația și urarea lui Isus care îi va îndemna pe oamenii pe care îi va întâlni să se schimbe, să nu privească în urmă, ci să meargă înainte și să se deschidă către nou…

De acum înainte

Condiția ființei umane este marcată de imperfecțiune. Din momentul în care cineva vine la lumină există o cale în creștere spre realizarea de sine, pornind de la ceea ce suntem pentru a încerca să ajungem la ceea ce dorim să fim („încă de pe acum suntem fii ai lui Dumnezeu, dar ceea ce vom fi nu a fost revelat încă”, 1 In 3,2). În acest parcurs sunt inevitabile căderile, erorile și greșelile, deoarece fac parte din condiția umană. Acestea sunt, fără îndoială, experiențe negative, dar care permit individului să se cunoască mai bine, să-și constate propriile limite cu onestitate și sinceritate și deci să le accepte pe cele ale altora. Mai presus de toate, atingând cu mâna propria fragilitate, devenim incapabili să o judecăm pe cea a altora. Atunci când inima omului se sintonizează cu milostivirea divină, chiar și din rău poate înflori binele, până acolo încât Paul ajunge să scrie că „unde s-a înmulțit păcatul, s-a revărsat din belșug şi harul” (Rom 5,20).

Biserica a ajuns chiar să definească păcatul lui Adam drept „felix culpa” [fericită vină]. Însă atunci când experiențele negative nu sunt elaborate și văzute ca un factor de creștere, ci trăite cu neputință resemnată ca semn al propriei condiții mizere, ele devin un balast care îl împiedică pe om să avanseze și să crească.

În înțelepciunea biblică, acesta este păcatul. Creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Gen 1,26-27) și chemat la plinătatea vieții, individul se repliază în orizontul său îngust, unde limitele și infidelitățile sale față de el însuși îl conduc la renegarea propriilor aspirații, încetinind sau chiar împiedicând propria creștere. Chemat să îmbrățișeze apa țâșnitoare care devine un torent impetuos, omul se resemnează în schimb să fie o mlaștină nemișcată de apă stătătoare.

Domnul intervine pentru a elibera ființa umană din această situație care o face inertă, eliminând greutatea păcatelor care o zdrobesc și o blochează și ajutând-o să se ridice și să-și reia drumul. Prin oferta neîncetată a iubirii sale care devine iertare, el face să se nască în credincioși certitudinea că, chiar „dacă suntem infideli, el rămâne fidel, pentru că nu se poate renega pe sine” (2 Tim 2,13). Nu există niciun păcat care să fie un obstacol pentru iertarea lui, pentru că, așa cum însuși Dumnezeu ne asigură, „chiar dacă păcatele voastre ar fi roșii ca pânza stacojie, vor deveni albe ca zăpada. Dacă vor fi roșii ca purpura, vor deveni albe ca lâna” (Is 1,18).

În timp ce acordarea iertării este un lucru ușor pentru Domnul, acceptarea ei este dificilă pentru om. Într-adevăr, Dumnezeu iartă și nu-și mai aduce aminte de vină. Omul, în schimb, acceptă iertarea, dar nu reușește să uite, astfel încât păcatele, erorile și greșelile trecutului revin mereu în inima și mintea lui, alimentând remușcarea și un sentiment iremediabil de frustrare neputincioasă. Din acest motiv, în Scriptură, păcătosul care se uită înapoi, la trecutul său, este încurajat de Domnul să-și îndrepte privirea către prezent și către viitorul care îl așteaptă.

Mesajul pe care Dumnezeu îl adresează cu insistență omului, care se simte zdrobit de sentimentul de vinovăție, este să nu privească la trecut. A înțeles bine acest lucru Ezechía, regele lui Iuda, care îi mulțumește spunând: „Ai dat la spate toate păcatele mele” (Is 38,17). Profetul Miheia își încheie Cartea prezentând un Domn care în loc să se mânie din cauza păcatelor oamenilor „are plăcerea să-și arate iubirea”, aruncându-le păcatele „în adâncurile mării” (Mih 7,18-19). A arunca ceva în adâncurile mării înseamnă a pierde acel lucru pentru totdeauna, pentru că nimeni nu se va putea scufunda în profunzimile abisului pentru a-l recupera. Aruncând păcatele oamenilor în adâncurile mării, Domnul vrea să ne ajute să înțelegem că ele nu mai sunt prezente pentru el, întrucât privesc un trecut care a fost șters definitiv. Dacă Dumnezeu uită trecutul negativ al oamenilor, de ce lor le place să revină asupra lui într-un cerc vicios masochist? „Nu vă mai amintiți de lucrurile trecute, nu vă mai gândiți la cele din vechime!” (Is 43,18) este îndemnul imperativ al Domnului în Cartea profetului Isaía, pentru că Creatorul face ceva nou care „răsare chiar acum”, dar cei care se uită la trecut nu-și dau seama (Is 43, 19).

Vestea bună a lui Isus, aceea a unei iubiri divine care iartă și șterge totul, îi îndeamnă pe oameni spre nou, spre minunile pe care îmbrățișarea planului iubirii pe care Tatăl îl are pentru fiecare făptură le poate face să înflorească în existența sa.

Maria a crezut. Necunoscuta fată dintr-un sat răufamat („Poate veni ceva bun din Nazaret?”, In 1,46), odată ce a îmbrățișat planul lui Dumnezeu pentru ea, exclamă: „De acum înainte toate generațiile mă vor numi fericită” (Lc 1,48). Nu mai contează ceea ce ea era. Maria a crezut că ea este un plan de iubire din partea lui Dumnezeu și acel „de acum înainte” o proiectează într-un viitor plin de promisiuni.

„De acum înainte” va fi invitația și urarea lui Isus care îi va îndemna pe oamenii pe care îi va întâlni să se schimbe, să nu privească înapoi, ci să meargă înainte și să se deschidă către nou („Dacă cineva este în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi au trecut. Iată, s-au născut cele noi”, 2 Cor 5,17). Iar Isus face acest lucru cu cei dintâi pe care îi invită să-l urmeze, pescari dedicați muncii lor. Dar mai întâi trebuie să învingă rezistența cauzată de doctrina religioasă, care îi pironește pe oameni în condiția lor de păcătoși și care îi face să se simtă nevrednici să se apropie de Dumnezeu. De aceea Simon Petru, la prima sa întâlnire cu Isus, îl respinge și îi intimează, în formă imperativă, să se îndepărteze de el pentru că este un păcătos (Lc 5,8). Încă nu știe că Isus a venit tocmai pentru a-i chema pe păcătoși la o schimbare a vieții (Lc 5,32).

Pentru aceasta Domnul nu numai că nu se îndepărtează, ci îi cere lui Simon să nu se teamă și îl îndeamnă să facă o schimbare radicală: „De acum înainte vei fi pescar de oameni” (Lc 5,10). Îl invită să-i scoată afară pe ceilalți oameni dintr-o zonă de pericol și moarte pentru a le restitui viața. Petru privea la trecutul său de păcătos, Isus îl îndeamnă spre un viitor de pescar. Pe Isus nu îl interesează dacă Petru este sau nu păcătos, nu investighează relația lui cu Dumnezeu și îl îndeamnă să privească spre viitor, spre felul său de a acționa față de oameni. Dacă până acum pescarul Simon a lucrat pentru interesul său, „de acum înainte” Domnul îi propune să se schimbe și să lucreze în interesul altora.

Aceeași invitație, „de acum înainte”, se regăsește în episodul dramatic al unei femei surprinse în flagrant adulter. Cărturarii și fariseii, fideli executori și apărători ai Legii dumnezeiești, vor să o omoare după prescripțiile date de Moise, care „a poruncit ca femeile ca acestea să fie lapidate” (In 8,5; Lev 20,10). După ce i-a demascat pe acuzatorii nemiloși ai femeii („Cine dintre voi este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea”, In 8,7), Isus i se adresează cu cuvinte de profund respect. El nu o pironește în trecutul ei (păcatul), ci îi deschide noi perspective, oferindu-i cuvântul viu și dătător de viață al acelui Dumnezeu care face noi toate lucrurile: „Mergi, și de acum înainte să nu mai păcătuiești!” (In 8,11). Îmbrățișarea cuvântului lui Dumnezeu, care „este viu, eficient și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri” (Evr 4,12), îl ajută pe om să rupă lanțurile trecutului său, să se elibereze de remușcări și chinuri pentru greșelile făcute. Astfel omul devine o făptură nouă, care experimentează că „lumina strălucește în întuneric și întunericul nu a învins-o” (In 1,5). Răul făcut nu l-a zdrobit, ci l-a făcut să înflorească, de aceea poate exclama împreună cu Paul că „în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători” (Rom 8,37).

Alberto Maggi, 11/02/2022

Sursa: ilLibraio.it

AUTORUL – Alberto Maggi, călugăr din Ordinul Slujitorilor Mariei, a studiat la Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim.

Biblist și colaborator asiduu al ilLibraio.it, este una dintre vocile Bisericii cele mai ascultate de credincioși și necredincioși. Fondator al Centrului de Studii Biblice «Giovanni Vannucci» din Montefano (MC), se ocupă de răspândirea sfintelor scripturi, interpretându-le mereu în slujba dreptății, niciodată a puterii. La editura Garzanti a publicat: Chi non muore si rivede (Cei care nu mor se vor revedea), Nostra signora degli eretici (Doamna noastră a ereticilor), L’ultima beatitudine – La morte come pienezza di vita (Ultima fericire – Moartea ca plinătate a vieții), Di questi tempi (În aceste vremuri), Due in condotta (Doi la purtare), La verità ci rende liberi (Adevărul ne face liberi, o conversație cu vaticanistul cotidianului Repubblica, Paolo Rodari) și Botte e risposte – Come reagire quando la vita ci interroga (Schimb de replici – Cum să reacționăm când viața ne interoghează).

Noua sa carte, care va apărea (în primăvară) la Garzanti, este dedicată figurii Bernadetei Soubirous.

Aici toate articolele scrise de pr. Alberto Maggi pe ilLibraio.it