Paște îngrijorat: reflecția biblistului Alberto Maggi

Pe ilLibraio.it, biblistul Alberto Maggi parcurge zilele morții: „Marii preoți și fariseii, care îl definiseră pe Isus drept un impostor și învierea ca pe o înșelăciune, arată de fapt că ei sunt autorii unei „imposturi mai mari decât prima”…”

Paște îngrijorat

Conducătorii religioși sunt neliniștiți. Au reușit în cele din urmă în intenția lor, dar consideră că uciderea nazarineanului nu a fost suficientă. Isus a murit, este adevărat, dar ei sunt agitați. Își dau seama că nu a fost de ajuns să-l elimine pe cel care i-a denunțat ca hoți, ucigași și impostori. Cu toate acestea, adversarul lor este acum doar un cadavru care zace în mormânt, așa că nu ar trebui să se îngrijoreze.

Totuși, Forfota este de așa natură încât a doua zi după moartea și înmormântarea lui Isus, deși sâmbăta este un timp de odihnă absolută, marii preoți și fariseii se întâlnesc cu Pilat. Fariseii erau cei mai îndârjiți și fanatici apărători ai respectării tuturor normelor riguroase care determinau odihna sabatului, dar acum sunt primii care nu le respectă. Isus a fost pentru farisei o obsesie în viață și este și acum, după ce a murit. Împreună cu sinedriul, fariseii organizaseră totul perfect, dar acum simt că ceva le strică planul.

Ceruseră pentru Isus pedeapsa răstignirii în locul lapidării, după obiceiul iudaic, sau al decapitării după justiția romană. Nu era suficientă eliminarea lui Isus, deoarece exista riscul ca galileeanul să fie și mai periculos când va fi mort, întrucât s-ar fi creat mitul martirului. Experimentaseră asta deja cu Ioan Botezătorul, care îndrăznea să le numească „pui de vipere!” (Mt 3,7) și care îi obseda pe deținătorii puterii mai mult mort decât viu („Irod, când a auzit, zicea: Acel Ioan, căruia eu i-am tăiat capul, a înviat”, Mc 6,16).

Pentru Isus, care i-a apostrofat pe farisei nu numai că sunt „șerpi, pui de vipere” (Mt 23,33), ci și „ipocriți”, „călăuze oarbe”, „morminte văruite” (Mt 23,13,16,27), ceruseră moartea cea mai dezonorantă, cea despre care Biblia spune că este pentru cei blestemați de Dumnezeu („Blestemat este cel care atârnă pe lemn”, Deut 21,23; Gal 3,13), astfel încât nimeni să nu mai poată avea nicio îndoială: nici vorbă că este Fiul lui Dumnezeu, este blestemat de Dumnezeu! Tortura infamă rezervată lui Isus a fost revanșa lor, răzbunarea, iar marii preoți împreună cu cărturarii și bătrânii l-au batjocorit până la sfârșit pe omul agonizant pironit pe cruce: „S-a încrezut în Dumnezeu! Să-l elibereze acum dacă îl iubește! Pentru că spunea: Sunt Fiul lui Dumnezeu!” (Mt 27,43).

Dar ce îi motivează pe marii preoți și pe farisei să meargă la Pilat în zi de sâmbătă? Ce nu a mers după planurile lor? Înmormântarea lui. Nu a fost agreată de autoritățile religioase. Reușiseră să-l condamne pe Isus ca pe unul respins de Dumnezeu și acest lucru ar fi fost confirmat, în fața poporului, de dezonoarea călcării în picioare a cadavrului său, lăsat să putrezească pe patibulum (stâlpul orizontal al crucii) ca hrană pentru fiarele sălbatice, în timp ce ceea ce rămânea ar fi fost apoi aruncat într-o groapă comună. Inițiativa unui discipol al lui Isus, un om bogat din Arimateea, un anume Iosif, care îi ceruse lui Pilat trupul lui Isus pentru a-l îngropa în mormântul său nou, săpat în stâncă (Mt 27,60), a făcut să cadă planurile lor, iar acum intenționează să remedieze situația. Marii preoți și fariseii se adresează lui Pilat numindu-l în mod supus „Domnule”. Conducătorii instituției religioase dezvăluie că nu sunt, așa cum se laudă, slujitori ai lui Dumnezeu, ci ai puterii, căreia i se supun, recunoscându-i autoritatea numai ca să o poată exercita și ei la rândul lor.

Pentru autoritățile religioase, Isus nu este altceva decât un înșelător („ne-am amintit că acel impostor, pe când mai trăia încă, a spus: După trei zile, voi învia”, Mt 27,63). Conducătorii religioși, care nu au crezut niciodată în Isus, doar acum își amintesc de cuvintele sale, dar în loc să-și amintească de cuvântul Domnului pentru a-l îmbrățișa, o fac pentru a-l dezminți. Ei sunt întuneric și nu pot accepta lumina. Atât de mare este ura marilor preoți și a fariseilor încât, în ciuda faptului că Isus a murit, nici măcar nu-l numesc, referindu-se la el cu o expresie de dispreț (ăla) și definindu-l un impostor. Pentru autoritățile religioase, Isus nu este altceva decât un escroc, iar mesajul său o impostură. În realitate, ei sunt cei care înșală poporul, propunând o imagine a lui Dumnezeu care este doar o proiecție a intereselor lor și a setei lor de prestigiu și dominare.

Conducătorii religioși se adresează lui Pilat cu o atitudine autoritară. Mai mult decât o cerere, este o poruncă imperativă: „Poruncește deci să fie sigilat mormântul până în ziua a treia, ca nu cumva să vină discipolii lui să-l fure și să spună poporului: «A înviat din morți»! Astfel, înșelătoria aceasta de pe urmă ar fi mai rea decât prima” (Mt 27,64).

Forța puterii trebuie să împiedice forța vieții să se manifeste. Dacă Isus a fost definit ca un impostor, discipolii săi sunt hoți, gata să fure trupul învățătorului lor pentru a perpetua înșelăciunea. Pentru autoritățile religioase, faptul că omul are o viață de o condiție divină, în stare să depășească moartea, nu este altceva decât o escrocherie. Iar Pilat le acordă un corp de pază și, cu ironie disprețuitoare, îi invită să se asigure de supravegherea mormântului, așa cum știu ei bine să facă. În ceea ce privește gestionarea morții, autoritățile religioase sunt imbatabile! Permanența instituției religioase este condiționată de siguranța faptului că Domnul a murit. Autoritățile religioase sunt experți în înșelăciune și știu cum să folosească puterea pentru a împiedica manifestarea adevărului. Cu toate acestea, ei încă nu sunt liniștiți: nu este de ajuns ca o piatră mare să fie așezată deasupra mormântului și ca paznicii să o supravegheze; pentru o mai mare siguranță, sigilează și piatra care închide mormântul. Ei cred că păzesc un cadavru și nu își dau seama că ei sunt cei cu adevărat morți. Bine scrisese psalmistul: „Cel care locuiește în ceruri râde, Domnul își bate joc de ei” (Ps 2,4).

La încercarea autorităților de a scăpa de Isus într-un mod definitiv, răspunde intervenția lui Dumnezeu cu un „mare cutremur” pentru a arăta că viața omului a fost eliberată de efectele morții, iar piatra, rostogolită, nu mai sigilează mormântul. „Nu este aici. A înviat!” (Mt 28,6) este răspunsul divin batjocoritor la planurile conducătorilor religioși. Toată frământarea și îngrijorarea lor pentru nimic: păzeau un mormânt gol. Paradoxal, irupția vieții devine o experiență a morții pentru cei care zac deja într-o lume a morții. În loc să fie însuflețiți de manifestarea Dumnezeului Celui Viu, „paznicii s-au cutremurat și au rămas ca morți” (Mt 28,4). Păzitorii morții, neavând viață în ei, nu sunt capabili să o perceapă atunci când aceasta se manifestă, ci se scufundă și mai adânc în sfera morții.

În fața evidenței acțiunii divine, marii preoți nu dau semne de mirare și cu atât mai puțin de căință. Singura lor preocupare este să ascundă adevărul faptului. Lumea trebuie să creadă ceea ce stabilesc ei și nu contează dacă este adevărat sau nu. Astfel, cu „o sumă suficientă de bani dați soldaților” (Mt 28,12), încearcă acum să împiedice vestirea învierii lui Cristos. Marii preoți și fariseii, care îl definiseră pe Isus ca un impostor și învierea ca pe o înșelăciune, arată de fapt că ei sunt autorii unei „imposturi mai mari decât prima” (Mt 27,64).

Pr. Alberto Maggi, biblist, 01/04/2021

AUTORUL – Alberto Maggi, frate din Ordinul Slujitorilor Mariei, a studiat la Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma, și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim.

Biblist și colaborator asiduu al site-ului ilLibraio.it, este una dintre vocile Bisericii cele mai ascultate de credincioși și necredincioși. Fondator al Centrului de Studii Biblice «Giovanni Vannucci» din Montefano (MC), se ocupă cu divulgarea sfintelor scripturi, interpretându-le mereu în slujba dreptății, niciodată a puterii. La editura Garzanti a publicat: Chi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita (Cei care nu mor se vor revedea – Călătoria mea de credință și bucurie între suferință și viață); Nostra Signora degli eretici (Doamna noastră a ereticilor); L’ultima beatitudine – La morte come pienezza di vita (Ultima fericire – Moartea ca plinătate a vieții); Di questi tempi (În aceste vremuri) și Due in condotta (Doi la purtare). Noua sa carte este  La verità ci rende liberi (Adevărul ne face liberi) (Garzanti, lansare în septembrie), o conversație cu vaticanistul cotidianului Repubblica, Paolo Rodari.

Sursa: ilLibraio.it

Aici toate articolele scrise de pr. Alberto Maggi pentru ilLibraio.it