Pr. Turoldo, la treizeci de ani de la moartea sa

 «Fericiți cei flămânzi și însetați de împotrivire». Testamentul ultimului profet.

Pe 6 februarie, în urmă cu 30 de ani, dispărea una dintre cele mai carismatice figuri ale Bisericii moderne, mereu de partea celor din urmă («mai bine perdanți decât pierduți», spunea el). Ostracismul ierarhiilor bisericești și omagiul cardinalului Carlo Maria Martini: «Ne-am înșelat».

În Corriere della Sera din 1951, Dino Buzzati a publicat un portret plin de viață al lui Turoldo, pe atunci un tânăr călugăr în vârstă de 35 de ani care, după studiile sale teologice, s-a licențiat în filozofie și devenise celebru în întregul Milano datorită predicării în Dom. Iată cuvintele lui: «Părintele David este friulan, tânăr, înalt, uscățiv, cu picioare lungi, blond, are părul destul de lung și dat pe spate, poartă sutana largă de frate slujitor al Mariei cu o eleganță firească și scrie poezii […]. În haine civile ar putea arăta ca un violonist, un om de știință nordic, un instructor de schi. Dacă Biserica ar fi o forță armată, părintele David ar fi parașutist sau pilot de vehicule de asalt. Există mulți medici buni, dar medicii îndrăgostiți de profesia lor sunt relativ puțini: la fel este și pentru preoți și călugări. Iar David Turoldo este într-adevăr un entuziast. Acesta este lucrul extraordinar care impresionează cel mai mult la el, pe lângă extraordinara candoare; și probabil că nu depinde atât de tinerețe, temperament și educație, cât de faptul că el crede cu o credință care nu are scăpare».

Credința fără scăpare a lui Turoldo era marcată de cele două cărți pe care le ținea mereu pe birou: Biblia și Scrisori ale condamnaților la moarte ai Rezistenței. Nu a fost o coincidență așadar, la vreo patruzeci de ani de la articolul lui Buzzati, faptul că, trebuind să dea un titlu autobiografiei rezultată dintr-un lung interviu acordat unui italienist din New York, el a propus următorul binom: Vocație și Rezistență. Primul concept exprimă verticalitatea, al doilea orizontalitatea, adică lungimea și lățimea, două dintre cele trei dimensiuni ale spațiului. A treia dimensiune este profunzimea, iar în cazul lui Turoldo profunzimea a fost poezia. Vocația, rezistența și poezia sunt așadar cele trei concepte care definesc cel mai bine cine a fost David Maria Turoldo.

Conceptul de vocație exprimă legătura cu acea dimensiune a ființei la care se face referire de obicei prin a spune „Dumnezeu”, care dă buzna în viața unora ca o chemare persistentă și irezistibilă. Turoldo spunea că vocația lui nu a fost niciodată o vocație liniștită, și totuși la sfârșitul vieții declara că nu i s-ar fi putut întâmpla o soartă mai bună, în sensul de «potrivită firii mele» pentru că «eu sunt un animal religios». El continua: «Eu nu știu ce aș fi putut face dacă nu aș fi fost frate; poate chiar aș fi ucis, sau aș fi fost deja ucis eu». Era un luptător, Buzzati văzuse bine definindu-l ca un potențial parașutist sau pilot de vehicule de asalt.

Rezistența a fost felul lui de a fi în lume, începând de când, în calitate de frate foarte tânăr trimis în centrul orașului Milano, luase parte activ la lupta împotriva nazifascismului. Acei ani i-au marcat complet spiritualitatea, până acolo încât pentru el a face rezistență și a fi creștin deveniseră același lucru: «Sunt convins că un creștin ori este rezistent, ori nu este creștin». În mod evident, s-au abătut în curând asupra lui o serie de etichete: «De stânga, roșu, comunist», plecând și de la faptul că într-o duminică de la amvonul Domului a intonat Bandiera rossa. Ideea însă pentru el nu era politică, ci socială și consta în a fi mereu de partea celor din urmă, așa cum ar fi făcut chiar dacă ar fi fost în Uniunea Sovietică. Într-o zi, pe urmele Evangheliei, a inventat această fericire: «Fericiți cei flămânzi și însetați de împotrivire». Înțelegea împotrivire față de orice putere în măsura în care aceasta produce victime, incluzând evident și puterea bisericească. Turoldo nu a fost a priori contrar; a fost mai degrabă a priori pentru cei din urmă și cei perdanți. Spunea: «Mai bine perdanți decât pierduți», iar a fi a priori de partea învingătorilor însemna pentru el a fi pierduți, în sensul de a fi pierdut umanitatea.

Foamea și setea de opoziție plasează creștinismul lui Turoldo alături de Augustin, Pascal, Kierkegaard, autorii săi preferați, caracterizați printr-o credință în dialectică aspră cu natura și cu rațiunea: credința ca «har absolut», ca «pariu», ca rezultat al «disperării». De asemenea și Dostoievski era un punct de referință spiritual de neocolit, iar romanul său preferat era Idiotul.

Iată-ne, în sfârșit, la poezie. Aceasta a fost forma prin care Turoldo a trăit în interiorul său vocația și rezistența: profunzimea interioară, rezonanța spirituală, rezultatul existențial al sentimentului său de a fi chemat și al opoziției sale față de putere. Potrivit lui Turoldo, lumea este o «unire monstruoasă a vieții și a morții, astfel încât totul este și adevărat și zadarnic»: este vorba de a deveni conștienți de acest lucru și de a «spera în ciuda oricăror obstacole». De aici poezia sa ca «mântuire», «lumină», «ultimă mângâiere», «inteligență a iubirii», «supliment al vieții».

În fața antinomiei dintre a fi și a nu fi, poezia pentru Turoldo a fost alegerea polului da în locul polului nu. Și dimensiunea recreativă (în sensul că dă naștere unei noi creații) a artei.

Bisericește vorbind, Turoldo a avut aceeași soartă ca toți profeții: persecuția și exilul. Șeful Sfântului Oficiu, cardinalul Ottaviani, le ordona superiorilor săi: «Schimbați-i locul, ca să nu se coaguleze». Ceea ce Turoldo ar fi putut coagula era conștientizarea celor care îl ascultau despre distanța abisală dintre Evanghelie și Biserică. Iar superiorii chiar îi schimbau locul încontinuu, încercând să-l smulgă dintre prieteni și astfel să facă ca vocația lui să se ofilească. Dar lui Turoldo nu i-au lipsit niciodată prietenii și tocmai ei au fost cei care l-au ținut în viață din punct de vedere călugăresc. Printre mulți alții, părintele Camillo De Piaz, părintele Mazzolari, părintele Milani, părintele Balducci și Gianfranco Ravasi în ultima parte a vieții sale, când persecuțiile pentru Turoldo au încetat și locuia permanent la Sotto il Monte, locul natal al Papei Ioan al XXIII-lea, ales de el tocmai pentru a-l onora pe marele Papă al Vaticanului II.

În ultimele luni ale vieții sale, a primit chiar și o recunoaștere bisericească publică din partea Bisericii din Milano cu prestigiosul Premiu Lazzati, acordat lui Turoldo la 21 noiembrie 1991 de cardinalul Martini. Amintind soarta amară a profeților, persecutați în viață și cinstiți după moarte, Carlo Maria Martini a spus că Turoldo a avut parte de o soartă mai bună, pentru că a reușit să vadă, chiar dacă la sfârșitul vieții, recunoașterea publică a acțiunii sale din partea Bisericii. Iată cuvintele cardinalului Martini: «Cu acest premiu punem puțin remediu în construirea noastră doar de morminte profeților. Vrem, în schimb, să spunem: noi recunoaștem. Iar cu privire la toate nerecunoașterile care au existat în trecut putem spune: am greșit. Cred că este și onest să recunoaștem acest lucru».

Ultimul cuvânt îi revine lui Turoldo, cu acest fulminant aforism al său: «Dumnezeu există, dar nu poate fi văzut. Sau poate fi văzut, și atunci nu mai există». Intenționa să spună că atunci când cineva pretinde că l-a văzut pe Dumnezeu, astfel încât să știe totul despre el și să vorbească despre el în numele său pretinzând obediență și infailibilitate, Dumnezeu, în realitate, nu există; ceea ce există este doar puterea. Ca să se poată da o prezență autentică a divinului, condiția esențială este să persiste ne-văzutul, deci misterul, din care nu izvorăște puterea, ci poezia.

Vito Mancuso, Corriere della Sera, 4 februarie 2022

Sursa: Vito Mancuso

Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor de master în Meditație și Neuroștiințe la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti 2021. Printre celelalte lucrări ale sale: I quattro maestri (Cei patru maeștri), Garzanti 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și teama) (2020), La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni) ( 2019), La via della bellezza (Calea frumuseții) (2018), Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi) (2017), Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi) (2016), Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui) (2015), Questa vita (Această viață) (2015), Io amo (Eu iubesc) (2014), La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus) (2014), Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne determină să iubim) (2013), Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație) (2013), Obbedienza e libertà (Supunere și libertate) (2012), Io e Dio (Eu și Dumnezeu) (2011), La vita autentica (Viața autentică) (2009), Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui) (2009), L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său) (2007), Hegel teologo (Teologul Hegel) (1996 și 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi. În Germania a fost publicată o monografie despre el: Essentials of Catholic Radicalism. An Introduction to the Lay Theology of Vito Mancuso, Frankfurt am Main 2011 (Elementele esențiale ale radicalismului catolic. O introducere în teologia laică a lui Vito Mancuso, Frankfurt pe Main 2011).