Părintele Marco a fost reintegrat în învățământ

Evenimentul care între sfârșitul lunii iunie și începutul lunii iulie i-a văzut aliniați pe părți opuse pe părintele Marco Campedelli, preot veronez, profesor de religie, teolog și narator, și pe episcopul care își încheia misiunea, mons. Giuseppe Zenti, a ajuns la concluzia la care toată lumea spera; un eveniment care a stârnit vâlvă și a provocat mari proteste și mobilizări în rândul populației, solidară cu părintele Campedelli, pentru că a fost determinat de dinamici care se spera că sunt de acum desuete în Biserică, cu referiri autoritare la supunerea „filială” și amenințări cu pedepse episcopale care se refereau la alte vremuri și alte contexte.

Să analizăm pe scurt faptele.

Campedelli a reacționat printr-o scrisoare deschisă la intervenția episcopului Zenti în zilele premergătoare turului doi al alegerilor locale. Episcopul trimisese clerului „său” o indicație de vot, pentru a fi transmisă credincioșilor, în care sugera printre rânduri alegerea unui candidat, primarul care își încheia mandatul susținut de dreapta, Federico Sboarina, pe baza „valorilor nenegociabile” din vremea cardinalului Ruini. Părintele Marco, în scrisoarea sa, contesta atitudinea de protecție exercitată de episcop față de poporul catolic, interpelându-l asupra unor chestiuni de înalt profil cultural și politic, împărtășite de mulți din oraș. Răzbunarea episcopului Giuseppe Zenti a fost imediată, lovindu-l pe părintele Campedelli în calitatea sa de profesor de religie la liceul Scipione Maffei, după un vârtej inițial de false dezmințiri (din partea directorului Serviciului Diecezan pentru IRC [Predarea Religiei Catolice], pr. Domenico Consolini) și de dezmințiri ale dezmințirilor (din partea episcopului, care îl definea pe Marco Campedelli ca „nefiind în comuniune” cu el și deci nepotrivit pentru predare) care confirmau așadar prevederea; cuvinte contopite apoi într-o notă diecezană (semnată tot de Consolini) care, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, fără să-și ceară vreodată iertare că a negat evidența, îl invita pe preotul Campedelli la supunere filială, sugerându-i să deschidă căile „dialogului” cu episcopul, pentru a găsi o înțelegere și pentru a evita o presupusă „expunere mediatică”. În realitate, o expunere nu a existat niciodată: Campedelli a stat deoparte, mai ales când solidaritatea cetățenilor orașului a luat forma unei mobilizări generale: de la petiția online pentru reintegrarea sa, care a obținut în doar câteva zile aproape 9.000 de adeziuni, până la manifestația emoționantă din Piazza dei Signori, care i-a văzut adunați împreună pe elevii săi și mulți alți cetățeni, pentru a sublinia că bătălia nu trebuia dusă în cheie personalistă, ci la nivelul temelor importante și calificative pe care le ridicase: libertatea de conștiință, binele comun, cultura, formarea unei conștiințe critice, a unei idei de Biserică neautoritară.

Concluzia la care toți sperau, cunoscută deja de câteva zile și publicată astăzi și în Arena, este că Marco Campedelli și-a recăpătat numirea pentru predarea religiei la liceul Maffei. Și cu siguranță nu datorită „dialogului” sugerat de dieceză, care s-ar fi desfășurat fără îndoială într-o cheie paternalistă și autoritară, cu unul care cedează și celălalt care acordă, și pe care preotul Campedelli l-a refuzat.

A existat, totuși, un dialog. Din partea lui Campedelli, o reafirmare, cu verticalitate, a forței ideilor, a viziunii unei Biserici laice și adulte, fidelă Evangheliei; a conceptului de ascultare – așa a subliniat părintele Campedelli – care pentru el este în primul rând ascultare a conștiinței, a Evangheliei, a elevilor.

Din partea episcopului, a existat conștientizarea unui protest al cetățenilor – și nu numai – care a manifestat respingerea clară a unui stil autoreferențial de conducere eclezială, marcat de cenzură și pedepsire a celor care „nu ascultă” ca să asculte de Evanghelie, și intolerant cu cei care educă (în sens etimologic) tinerii la gândirea critică și autonomă și la acțiunea condusă în perspectiva unei comunități umane. Și poate că a existat voința de a nu lăsa, ca ultimă amintire a mandatului său episcopal și ca moștenire pentru succesorul său, mons. Domenico Pompili, greutatea unui conflict mai mult decât politic, dar trăit la un nivel personal, ca un atentat la adresa autorității episcopului.

Totul s-a liniștit, așadar, totul s-a întors pur și simplu la status quo ante?

Nicidecum. Această întâmplare a marcat un înainte și un după, în mai multe privințe. Și, ca orice experiență, trebuie interpretată, pentru a culege roadele (multe) pe care le-a adus, și valorificată.

În primul rând, pentru stilul în care a fost condusă. Campedelli nu a jucat rolul „cavalerului fără cusur și fără frică”, nici măcar din punct de vedere mediatic, iar acest lucru a permis să iasă în evidență relevanța problemelor ridicate și să transforme conflictul într-o oportunitate prețioasă de a reflecta asupra bunelor practici care pot deveni o moștenire comună. Acum trebuie să continuăm să reflectăm asupra acestor teme, pentru a avansa cunoștințele și conștientizarea și pentru ca ele să devină înțelepciune comună și împărtășită.

Acestea sunt chestiuni care au de-a face cu natura laică a statului și cu relația acestuia cu confesiunea, în special catolică; care au de-a face cu relația dintre Biserică și politică și cu acea „profeție politică” care reiese din Evanghelie (care nu este ingerința Bisericii în politica puterii) asupra căreia atâtea figuri, ale Bisericii și ale culturii – de la mons. Romero la card. Martini, de la Hannah Arendt la Simone Weil – s-au interogat. Sunt teme care au de-a face cu viziunea – sau visul, tot evanghelic – a unei Biserici-comunități democratice, orizontale, în care să existe dreptul de a nu fi de acord ca expresie a bogăției și a respectului pentru Celălalt; cu o echilibrare a puterilor, responsabilităților și participării, care să reducă hipertrofia figurii episcopale și să devină din ce în ce mai incluzivă, mai ales cu privire la acea jumătate a Bisericii, feminină, care continuă, de fapt, să fie de clasa a doua, exclusă din roluri decizionale și responsabilități ecleziale de o cultură care este încă profund patriarhală.

Acestea sunt teme care au de-a face cu predarea religiei catolice în școlile publice, care de foarte multă vreme necesită o reformă, atât în direcția transformării ei (în Istoria religiilor, așa cum mulți cer, dar şi cu privire la problema meritului şi a arbitrului episcopal în numirile profesorilor), cât și într-o aterizare dezirabilă în universitățile publice de Teologie care, atâta timp cât este „închisă” între zidurile instituțiilor catolice, nu va putea deveni o disciplină – și practică – deschisă dialogului cu cultura contemporană și cu lumea (ca, de exemplu, în Germania).

Pe lângă temele generale, însă,  există un context specific „veronez” care marchează un înainte și un după și care nu trebuie pierdut. Nu trebuie pierdut în primul rând de Biserica însăși, care nu trebuie să uite sau să îngroape ceea ce s-a întâmplat, pentru că poate învăța multe din experiență și din propriile ei limite, care au apărut aici în mod relevant.

În primul rând, nu trebuie pierdut rolul opiniei publice, care a avut atât de multă greutate în întreaga chestiune. O pondere politică specifică și în raport cu Biserica ca instituție. Această pondere – în evoluția evenimentelor, dar și în determinarea deznodământului conflictului – trebuie să rămână în memoria trupului, a cetățenilor precum și a bisericii-popor.

Apoi, nu trebuie pierdută importanța de a nu ceda niciodată compromisului, soluției de profil scăzut, acomodării; demnitatea de a-și susține ideile, fără agresivitate, dar cu fermitate. Acest stil, în revendicarea sa a unei practici ecleziale sănătoase, întemeiate pe o confruntare deschisă și pe o comunicare niciodată oblică, reprezintă atacul cel mai eficient împotriva acelei culturi clericale care, întemeiată pe un concept greșit și înșelător de comuniune, nu face decât să acopere și să necrotizeze adevărul.

Nu trebuie pierdut rolul teologiei ca reflecție publică care „are loc” în viața reală a oamenilor, care își murdărește mâinile cu viața de zi cu zi, eliberată de acea reticență frecventă și de acea subordonare față de ierarhie – chiar și atunci când aceasta se pătează cu abuzuri de putere – care îi compromite parresia.

De asemenea, trebuie să continuăm să reflectăm asupra incapacității demonstrate a instituției de a-și cere iertare în mod public pentru abuzurile de putere comise. Poate pentru asta avem nevoie de o conștientizare profundă care nu există (încă). Nu suntem siguri că episcopul Giuseppe Zenti l-a reintegrat pe părintele Campedelli pentru că a devenit conștient că a comis un abuz de putere; este mai probabil să fi procedat astfel pentru că era obosit, trist, pentru că a rămas singur în fața unui corp compact care cerea dreptate și respect pentru libertatea de gândire. Dar asta este.

Aceeași lipsă de atitudine față de smerenie a instituției Bisericii trebuie remarcată și față de ziarul nostru, obiect al declarațiilor jignitoare atât din partea cotidianului Avvenire, cât și din partea diecezei de Verona. La solicitările noastre amiabile de a recunoaște în mod public ca fiind false acuzațiile aduse ziarului nostru de a scrie minciuni (când concedierea lui Campedelli era negată la nesfârșit, pentru a fi apoi confirmată de aceleași persoane, a doua zi) nu a încercat nimeni să răspundă. Un semn al lipsei de onestitate intelectuală.

Dar Adista vrea să reflecteze în continuare asupra problemelor ridicate de întâmplarea de la Verona. Și va face acest lucru încredințându-i părintelui Marco Campedelli o rubrică o dată la cincisprezece zile pe paginile Adista Segni Nuovi, pentru a ține evidența problemelor esențiale, pentru credincioși și necredincioși, pentru toți cetățenii, pentru tineri și pentru cei care au deja o lungă perioadă de viață în spatele lor.

Ludovica Eugenio, 24/08/2022

Sursa: Adista