Parabola samariteanului milostiv

Luca 10,25-37

În acel timp, iată că un învățat al Legii s-a ridicat ca să-l pună pe Isus la încercare, spunând: «Învățătorule, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?». El i-a zis: «Ce este scris în Lege? Cum citești?».

Acesta, răspunzând, a zis: «Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți!». El i-a spus: «Ai răspuns bine, fă aceasta și vei trăi!». Acela însă, voind să se justifice, i-a spus lui Isus: «Și cine este aproapele meu?».

Isus a continuat: «Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon și a căzut în mâna tâlharilor care, după ce l-au dezbrăcat și l-au strivit în bătaie, au plecat, lăsându-l pe jumătate mort. Din întâmplare, a trecut pe drumul acela un preot, dar, văzându-l, a trecut mai departe. La fel și un levit, fiind prin locul acela, văzându-l, a trecut mai departe. Dar un samaritean oarecare ce călătorea, a venit lângă el și, văzându-l, a avut compasiune față de el.

Apropiindu-se, i-a legat rănile turnând untdelemn și vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară, l-a dus la un han și i-a purtat de grijă. În ziua următoare, a scos doi dinari, i-a dat hangiului și i-a spus: „Îngrijește-te de el și ceea ce vei mai cheltui îți voi da când mă voi întoarce!”. Cine dintre aceștia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?». El a răspuns: «Cel care a avut milă de el». Atunci Isus i-a spus: «Mergi și fă și tu la fel!».

Luca 10,25-37

Acum două mii de ani, Isus a schimbat în mod radical două concepte importante, care sunt pietrele de temelie ale fiecărei religii, cel de credincios și cel de aproapele.

În religia ebraică, ca și în alte religii, prin credincios se înțelege cel care se supune Dumnezeului său prin respectarea legilor sale, în timp ce conceptul de aproapele, în religia iudaică și în alte religii, îl include pe cel care este obiectul iubirii din partea credinciosului.

Isus este foarte critic cu privire la aceste două puncte și le schimbă în mod complet.

Isus, Fiul lui Dumnezeu, a venit să inaugureze un mod divers de a ne relaționa cu un Dumnezeu diferit de cel pe care îl cunoscusem până atunci.

În religii, inclusiv cea ebraică, omul își proiectase în divinitate temerile și dorințele, frustrările și aspirațiile, astfel încât, dacă omul era slab, Dumnezeu trebuia să fie neapărat puternic, chiar atotputernic, dacă omul era nedrept, Dumnezeu dreptatea perfectă etc. Pentru a se raporta la această divinitate, pe atât de superioară oamenilor pe cât de mare este distanța care o separă de aceștia, ei au reprodus în religie relațiile existente între oameni și regii lor, o relație de slujire și obediență. Slujirea era necesară pentru a obține protecția din partea lui Dumnezeu, iar ascultarea față de legile sale garanta siguranța practicării voinței divine.

Iată ce prezenta religia în timpul lui Isus. Moise, slujitorul Domnului, impusese un legământ între slujitori și Domnul lor, bazat pe slujire și supunere. Prin urmare, prin „credincios” se înțelegea cel care asculta de Dumnezeu prin respectarea legilor sale. Cu cât era mai scrupuloasă respectarea poruncilor și a preceptelor, a regulilor și a prescripțiilor, cu atât mai mult credinciosul știa că este în comuniune cu Domnul său.

Ascultarea de poruncile divine implica și oferirea bunurilor omului Domnului său pentru a-i face plăcere, pentru a obține favoruri și iertare. În ceea ce privește conceptul de aproapele, în vremea lui Isus aveau loc dezbateri aprinse între școlile rabinice despre cine ar putea fi definit ca atare. Acestea variau de la pozițiile cele mai rigide și intransigente, pentru care aproapele era doar aparținătorul propriului clan familial, sau cel mult al propriului trib, la cele mai largi și deschise, pentru care prin aproapele se putea înțelege și străinul rezident în țara lui Israel.

Evangheliile arată atitudinea oarecum critică a lui Isus față de aceste concepte care erau acceptate și necontestate. Prin învățătura sa, dar și prin exemplul său, Isus se distanțează de ceea ce impunea religia și învățătura tradiției, începând cu Legea lui Moise. De fapt, Isus are o atitudine detașată față de porunci, cu siguranță șocantă pentru contemporanii săi și scandaloasă pentru casta preoțească aflată la putere.

Isus pare să ignore poruncile lui Moise. Conduita sa este motiv de reproș din partea cărturarilor și a fariseilor care încearcă să înțeleagă ce gândește Isus despre Legea lui Moise, formulare a legământului etern între Domnul și Israel. De aceea i se adresează întrebându-l care este, în opinia sa, porunca considerată cea mai importantă (Mt 22,34-40). Întrebarea nu este adresată pentru a învăța, ci pentru a judeca. Se știe care este porunca cea mai importantă, cea mai mare: cea pe care Domnul însuși o respectă.

Și care poate fi porunca pe care Dumnezeu însuși o respectă? Odihna sabatului, când Dumnezeu și întreaga sa curte îngerească încetau orice activitate. Prin urmare, această poruncă nu era egală cu celelalte, ci rezuma întreaga Lege. Din acest motiv, respectarea acestei singure porunci era echivalentă cu respectarea întregii Legi, în timp ce încălcarea ei – pedepsită cu pedeapsa cu moartea – echivala cu încălcarea întregii Legi. Drept urmare, răspunsul le este cunoscut. Vor doar să vadă dacă Isus este de acord, deoarece atitudinea sa față de poruncile lui Moise a stârnit deja mai multe suspiciuni (Mt 15,1-20; 19,8)

Răspunsul lui Isus este deconcertant

L-au întrebat care este porunca cea mai importantă, iar el nu citează nicio poruncă în răspunsul său! Într-adevăr, Isus răspunde: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău! Aceasta este cea mai mare și cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți! În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea și Profeții” (Mt 22,37-40).

Interlocutorii săi, saduceii și fariseii, rămân derutați. L-au întrebat care este cea mai importantă poruncă și, în răspunsul său, Isus nu numai că nu a menționat porunca sabatului, ci nici pe celelalte nouă! În schimb, el a ridicat la rangul de poruncă acele precepte care sunt cuprinse în Cartea Deuteronomului (Deut 6,5) și în Cartea Leviticului (Lev 19,18.34).

Chiar și atunci când tânărul bogat l-a întrebat pe Isus ce porunci să respecte pentru a dobândi viața veșnică, el a răspuns într-un mod deconcertant. Poruncile, așa cum am văzut, aveau o scară ierarhică a valorilor, astfel încât odihna sâmbetei era considerată cea mai importantă. Dar și pentru celelalte exista o diferență. Primele trei, cele care priveau obligațiile față de Dumnezeu, erau originale și exclusiv ale poporului Israel și subliniau diferența lor față de alte popoare. Celelalte șapte conțineau îndatoriri față de oameni, care erau comune în toate codurile religioase și sistemele civile ale vremii.

Ei bine, în răspunsul său Isus nu le menționează pe cele trei referitoare la obligațiile față de Domnul, ci doar patru porunci referitoare la obligațiile față de ceilalți („Să nu ucizi! Să nu comiți adulter! Să nu furi! Să nu dai mărturie falsă! Să nu înșeli! Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta!”, Mt 19,18), cu adăugarea preceptului din Levitic privind iubirea față de aproapele (Lev 19,18).

Conflictul

Prin urmare, gândirea și comportamentul lui Isus vor fi întotdeauna cauza conflictului tot mai mare cu persoanele religioase. El nu va avea nicio problemă cu vameșii și păcătoșii, dar își va asuma riscuri serioase cu fariseii și cărturarii. Isus se va asocia cu prostituatele și necredincioșii, dar va fi văzut ca dușman de către marii preoți. Adversarii mortali ai lui Isus vor fi tocmai credincioșii, ba chiar aceia care se consideră modele de credincioși pentru respectarea lor zeloasă și minuțioasă a legilor, a preceptelor și poruncilor religioase.

Conflictul apare din faptul că Isus prezintă un Dumnezeu a cărui voință nu se exprimă prin legi, ci prin iubire. Ceea ce ghidează și determină comportamentul lui Isus nu este respectarea Legii, ci iubirea. Iar Isus se distanțează de Legea divină. Din momentul adoptării unei legi, aceasta îi discriminează imediat pe cei care o pot accepta și pe cei care nu o doresc sau nu o pot respecta. Legea este cea care îi împarte pe oameni între cei care o respectă și cei care nu o respectă, între puri și impuri. Legea este cea care exclude anumite categorii de persoane din relația cu Dumnezeu.

În schimb, Isus se lasă condus de iubire, o iubire universală care nu numai că vrea să ajungă peste tot, ci vrea să fie pentru toți.

Legea îi exclude pe cei care nu o respectă, dragostea este oferită tuturor.

Legea se bazează pe categoria meritului, iubirea pe cea a darului. Pentru Isus, iubirea lui Dumnezeu nu trebuie meritată pe baza propriilor eforturi, ci îmbrățișată pe baza propriilor nevoi. Iubirea lui Dumnezeu nu este un premiu, ci un dar.

Imperativul care ritma cărțile Legii era: „Fiți sfinți, căci eu, Domnul, sunt sfânt” (Lev 11,44), iar la sfințenie se ajungea prin ascultare față de poruncile și preceptele divine. Invitația care caracterizează învățătura lui Cristos este în schimb total centrată pe categoria asemănării. Isus nu ne cere niciodată să ne supunem lui Dumnezeu, ci să fim ca el, o iubire generoasă care este comunicată tuturor, chiar și celor care nu o merită, pentru că așa iubește Tatăl, care „este bun față de cei nerecunoscători și răi „(Lc 6,35). Isus ne invită să fim precum Tatăl, cel care „face să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Mt 5,45).

Prin urmare, în învățătura sa, Isus nu cere să ascultăm de Dumnezeu, ci să ne asemănăm cu Tatăl și tocmai acesta este fundamentul schimbării atât al conceptului de credincios, cât și al celui de aproapele. Pentru Isus, credinciosul nu este cel care ascultă de Dumnezeu respectând legile sale, ci cel care se aseamănă cu Tatăl practicând o iubire asemănătoare cu a lui. În timp ce Moise, slujitorul Domnului, a impus un legământ între slujitori și Dumnezeul lor, Isus, Fiul lui Dumnezeu, oferă un legământ între fii și Tatăl lor. Primul legământ se bazează pe obediență, al doilea pe asemănare.

În Evanghelia după Luca, această schimbare importantă este ilustrată în parabola cunoscută sub numele de „parabola bunului samaritean” (Lc 10,25-37), unde Isus prezintă două atitudini contrastante, cea a păzitorului zelos al Legii și cea a celui care, aflându-se în afara legii, este considerat exclus chiar și din relația cu Dumnezeu: preotul și samariteanul.

Parabola lui Isus ia naștere din rugămintea unui doctor al Legii, care îi cere lui Isus să se exprime asupra conceptului de aproapele, pentru a putea astfel îndeplini cu exactitate preceptul: „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!” (Lev 18,5). În spiritualitatea ebraică era cerută o iubire totală și absolută față de Dumnezeu („Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta și din tot cugetul tău”, Lev 19,18), în timp ce iubirea față de aproapele era relativă (ca pe tine însuți). Între cele două tipuri de iubire, cea față de Dumnezeu și cea față de aproapele, exista o ierarhie a valorilor: iubirea față de Dumnezeu trebuia aleasă întotdeauna prima. În parabolă, Isus arată ce poate provoca respectarea Legii și a iubirii lui Dumnezeu înțelese ca valori absolute.

Faptele parabolei sunt cunoscute: un bărbat a fost atacat de bandiți într-o zonă, pe drumul care duce de la Ierusalim (818 m deasupra nivelului mării) spre Ierihon, situat la 258 m sub nivelul mării. Acest drum trece prin locuri aride și pustii, este dificil de parcurs și este periculos din cauza întâlnirilor neplăcute care pot avea loc, așa cum i s-a întâmplat unui sărman om care este atacat, jefuit și lăsat pe jumătate mort.

Sfârșitul este sigur

Cu excepția cazului în care… nu trece pe acolo vreun suflet bun care să aibă grijă de el. Iar Isus, cu mare abilitate, prezintă acest suflet sfânt care îl poate salva pe muribund: un preot cobora pe același drum. Mai bine decât atât nu i se putea întâmpla. Ierihonul era o cetate preoțească, iar de aici, conform schimburilor lor, preoții urcau la templul din Ierusalim pentru a-și îndeplini slujirea. Faptul că acest preot coboară, înseamnă că și-a încheiat săptămâna de slujire în sanctuar și se află în condiții de sfințenie și puritate maximă… Mai bine decât atât nu i se putea întâmpla omului căzut în mâinile tâlharilor. Iar Isus sporește tensiunea ascultătorilor, spunând că preotul îl observă pe muribund, îl vede, dar… „a trecut pe partea cealaltă” (Lc 10,31).

Pentru ce? Este un om fără inimă? Indiferent față de suferința umană? Mai rău: este un om religios. Iar religia sa îi impune, lui, preot în stare de puritate legală, să nu se apropie de un rănit, deoarece chiar și o singură picătură de sânge îl poate face necurat (Lev 21,1). De altfel, el a fost învățat că, atunci când va sosi momentul, nu va putea da nici măcar o ultimă mângâiere cadavrului părinților săi, pentru că altfel contractă impuritatea lor (Lev 21,11). Preotul nu se simte interpelat de drama muribundului. Pentru persoanele religioase este evident că respectul față de Legea divină vine înainte de ajutorul ce trebuie dat aproapelui. În cazul unui conflict între binele lui Dumnezeu și binele omului, persoanele religioase știu întotdeauna ce să aleagă. Oare Legea lor nu învață că iubirea pentru Dumnezeu este mai importantă decât iubirea pentru aproapele? Dar nu este la fel și pentru Isus. El, ori de câte ori se află în conflict între respectarea Legii divine și binele omului, nu va avea nicio ezitare, va alege întotdeauna binele omului: făcând binele omului, suntem siguri că îl facem și pe cel al lui Dumnezeu.

Prea des oamenii sunt obligați să sufere pentru a-l onora pe Dumnezeu. Este pierdută orice speranță pentru omul atacat de tâlhari. Chiar și aceea, moartă în fașă, a apariției unui Levit, adică cineva care se ocupa cu cultul și ceremoniile templului din Ierusalim. La fel și el în condiții de puritate, la fel și el păzitor al Legii, îl vede și trece pe partea cealaltă a drumului. Ceea ce face ca imaginea să fie în mod definitiv dramatică. După doi oameni sfinți care puteau fi salvatorii omului căzut în mâinile briganzilor, este apariția figurii sinistre a unui samaritean, cel mai disprețuit și cel mai îndepărtat individ de Dumnezeu care ar putea exista. Ura dintre iudei și samariteni era proverbială, iar iudeii evitau cu atenție trecerea prin Samaria, o regiune periculoasă din cauza locuitorilor săi războinici.

Este sfârșitul pentru sărmanul om. Acum, samariteanul, care l-a văzut, se va apropia, fără îndoială, și îi va da lovitura de grație, eliminând astfel un dușman și, probabil, luând ceea ce au mai lăsat bandiții.

În punctul culminant al parabolei, Isus își joacă cartea cea mai bună, cea care dă peste cap ideile auditoriului. Pentru a înțelege gravitatea și noutatea afirmației pe care Isus o va face, este necesar să știm că în lumea ebraică se făcea distincția între a avea compasiune și a manifesta milostivire. Prima, compasiunea, era o atitudine exclusiv a lui Dumnezeu, prin care Domnul restituia viață celor care nu o aveau, iar în Biblie este întotdeauna folosită pentru a indica acțiunea divină. A doua, milostivirea, era în schimb un sentiment al oamenilor. Ei bine, iată lovitura de teatru: Isus afirmă că samariteanul, „văzându-l, a avut compasiune… și i-a purtat de grijă” (Lc 10,31).

Un om, considerat a fi și cel mai îndepărtat de Dumnezeu, are același comportament ca Domnul, compasiunea. Nemaiauzit! Care dintre cele două personaje, preotul și samariteanul, este credinciosul? Pentru Isus credinciosul nu este cel care i se supune lui Dumnezeu, ci cel care se aseamănă cu Tatăl, manifestând o iubire asemănătoare cu a lui.

Credința în Domnul nu se vede din ceea ce cineva crede, ci din felul în care iubește. Pentru aceasta, în învățătura sa, Isus declară că Domnul nu le va cere oamenilor să dea socoteală de câte ori au urcat la templu să se roage, ci de câte ori și-au deschis casa pentru străini. Domnul nu va întreba cât i s-a oferit, ci cât am oferit celor nevoiași (Mt 25,31-46).

Învățătorul Legii îl întrebase pe Isus cine este aproapele său sau până unde trebuie să ajungă iubirea lui. Isus, în mod surprinzător, îi răstoarnă întrebarea și, după ce a ilustrat parabola, îl întreabă pe acest doctor al Legii: „Care dintre aceștia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?” (Lc 10,36). Învățătorul rămâne derutat… și în răspunsul său bâlbâit, el, apărător al Legii și al tradiției, nu poate admite că un om poate avea același sentiment ca Dumnezeu, compasiunea, și răspunde: „Cel care a avut milă de el” (Lc 10,37). Dar samariteanul, a spus Isus, nu a avut milă (activitate umană), ci a avut compasiune (activitate divină).

Pentru Isus, aproapele nu este cel care este iubit, ci cel care iubește. A fi aproapele cuiva nu depinde de cel care se află în nevoi, ci de cel care se apropie de el pentru a-l ajuta. Învățătorul Legii voia să știe cât de departe trebuia să ajungă iubirea lui. Isus îl învață de unde trebuie să pornească această iubire.

Iată, așadar, unite cele două concepte importante ale credinței, conceptul de credincios și cel de aproapele: credinciosul este cel care se aseamănă cu Tatăl practicând o iubire asemănătoare cu a sa, iar această iubire îl îndeamnă să devină aproapele oricui se găsește în condiții dificile.

Pr. Alberto Maggi OSM, 16/04/2016

Sursa: Solidando.net