Papa sau anticristul?

Papa sau anticristul? Biblistul Alberto Maggi și atacurile la adresa lui Bergoglio în zilele virusului

„Pentru unele grupuri creștine fundamentaliste și de extremă dreapta, nu există nicio îndoială că această pandemie este o pedeapsă aplicată de Dumnezeu din cauza culpelor lui Jorge Bergoglio, satanist și francmason, care nu este papa, ci anticristul”. Pe ilLibraio.it reflecția biblistului Alberto Maggi, în apărarea lui Francisc. Și în care amintește, cu Evangheliile în mână: „Isus îi proclamă fericiți pe cei care construiesc pacea, nu pe cei care seamănă neghina”.

În timp ce continuă în mod intens cercetările oamenilor de știință din întreaga lume, în încercarea de a descoperi cauzele și remediul pentru pandemia care cauzează sute de mii de decese, există deja unii care i-au găsit cauza. Pentru unele grupuri creștine fundamentaliste și de extremă dreapta, nu există nicio îndoială că această pandemie este o pedeapsă aplicată de Dumnezeu din cauza culpelor lui Jorge Bergoglio, satanist și francmason, care nu este papa, ci anticristul.  

Lista vinovățiilor imputate lui Francisc este lungă: de la deschiderea față de persoanele divorțate până la homosexuali, de la primirea imigranților până la denunțarea profitului economic, de la grija față de creație până la atenția față de sărăcie, etc, suficient de multe pentru a dezlănțui un flagel biblic nu asupra vinovatului de toate acestea, ci chiar asupra întregii omeniri (Dumnezeu, atunci când se dezlănțuie, o face în stil mare).

Cei care îl acuză pe papa Francisc că este anticristul arată de fapt că nu cunosc sensul acestui termen, pe care îl înțeleg ca însemnând satan, adversar al credinței catolice. Dar cine este în realitate anticristul, și cum poate fi recunoscut? Prepoziția anti, care este înaintea lui crist, indică substituție, nu împotrivire, motiv pentru care figura anticristului este o prezență vicleană, întrucât nu acționează ca un dușman al lui Cristos, ci, dimpotrivă, se erijează în apărător al său. Anticristul, de fapt, se propune ca un apărător îndârjit al tradițiilor Bisericii, fidel împlinitor și interpret al doctrinei sale imutabile.

Scrisorile sf. apostol Ioan oferă câteva indicații pentru recunoașterea și demascarea anticristului: „orice duh care îl desființează pe Isus nu este de la Dumnezeu. Acesta este duhul anticristului” (1 Ioan 4,3). Anticristul este cel care îl „dizolvă pe Isus” (solvit Iesum, vulg.), adică îl zădărnicește, folosind de la Cristos doar ceea ce este în interesul său, ocultând și manipulând restul. Pentru a reuși în intenția sa, anticristul golește figura lui Cristos pentru a o umple cu interesele sale, transformându-l pe Isus și Biserica în simulacre goale, unde splendoarea exterioară ascunde nimicul interior, precum smochinul, plin de frunze și fără roade (Marcu 11,12).

Un alt criteriu pentru recunoașterea anticristului se referă la însăși umanitatea Domnului: „au apărut, într-adevăr, mulți seducători, care nu-l recunosc pe Isus venit în carne. Iată cine este seducătorul și anticristul” (2 Ioan 1,7). Tocmai „carnea” lui Isus este hopul anticristului, nu numai fiindcă nu-l interesează umanitatea lui, ci pentru că o vede ca o încurcătură pentru comportamentul său (Cartea Înțelepciunii 2,14). Pentru a-și atinge scopul, anticristul, de fapt, accentuează divinitatea lui Cristos, cea care îl separă și îl distanțează de oameni, în detrimentul umanității sale („carnea”), cea care îl unește și îl apropie. Dar credința comunității credincioșilor se bazează din totdeauna exact pe „carnea” lui Isus („Cuvântul s-a făcut trup” Ioan 1,14). Planul divin s-a manifestat și se realizează mereu în „carne” („el s-a arătat în carne omenească” 1 Timotei 3,16), adică în slăbiciunea unei existențe umane (Matei 26,41; Evrei 10,26), nu într-un semizeu. Tocmai prin carne darul lui Dumnezeu devine concret, real și eficient, și nu există daruri divine care să nu fie exprimate prin carne. De aceea, a crede în Isus Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, care a venit în „carne”, înseamnă a accepta să ne lăsăm antrenați în propriul său val de iubire, a avea aceeași atitudine ca Dumnezeul care a devenit carne pentru a fi aproape de fiecare creatură, pentru „a căuta și a salva ceea ce era pierdut” (Luca 19,10).

Faptul că pericolul anticristului nu era marginal, ci extins și propagat în primele comunități creștine, îl mărturisește un episcop al primului secol, Policarp de Smirna, care le scrie credincioșilor din Filipi: „acela care nu recunoaște că Isus Cristos a venit în carne, este un anticrist” (Filipeni 7,1). Pericolul se datorează faptului că anticristul nu este o realitate singulară, care ar putea fi ușor circumscrisă și neutralizată, ci plurală: „Mulți anticriști au venit deja” (1 Ioan 2,18). Acești anticriști sunt metastaze care subminează și distrug din interior trupul lui Cristos, care este Biserica, slăbindu-l (Coloseni 1,24). Extrema periculozitate a anticriștilor constă în faptul că ei nu acționează în afara sau împotriva comunității credincioșilor, ci se cuibăresc în interiorul acesteia și se prezintă drept campioni ai ortodoxiei. Dar pentru evangheliști, cei care îl folosesc pe Dumnezeu și religia, cu toate simbolurile și aparatele sale, doar pentru interesul lor, în realitate îi înșală pe credincioși, nu sunt altceva decât lupi răpitori deghizați în oi, „falși cristoși și falși profeți”, care „vor face semne mari și miracole, astfel încât să-i înșele, dacă se poate, și pe cei aleși” (Matei 24,24). Credincioșii trebuie să fie foarte atenți față de cei care manipulează mesajul lui Isus, etalează simboluri religioase, flutură cuvinte pioase, dar fac acest lucru doar pentru propriul lor avantaj. „Nu oricine îmi zice «Doamne, Doamne…»” (Matei 7,21), ne avertizează Isus, punându-i în gardă pe discipoli cu privire la o vestire a evangheliei bazată pe utilizarea instrumentală a numelui său, fără o implicare a propriei vieți din partea acestor săvârșitori ai „nedreptății”, termen prin care în Biblie este desemnată forța nefastă care produce doar ceea ce este inutil, zadarnic, (cf Cartea Numerilor 23, 21.23). Anticriștii sunt exclusiv niște repetitori, simple megafoane care nu lasă ca evanghelia pe care o vestesc să le pună în mișcare viața; cuvântul predicat altora nu prinde rădăcini în ei. Certificatele de ortodoxie fidelă nu sunt suficiente ca să fim considerați discipoli ai lui Cristos, discipoli care sunt recunoscuți ca atare atunci când realizează voința Tatălui: „Veniți, binecuvântații Tatălui meu… pentru că am fost flămând, și mi-ați dat să mănânc… am fost străin, și m-ați primit” (Matei 25,34-35). Tatăl îi recunoaște ca fii ai săi doar pe cei care, fiind profund umani, se aseamănă cu el în iubirea sa necondiționată (cf Matei 5,43-45; Luca 6,35-36).

Anticriștii apar mai ales în vremuri de criză, atunci când, profitând de rătăcirea oamenilor, îi înșală cu promisiuni ademenitoare de eliberare. În timp ce Cristos este trimis de Dumnezeu să-i elibereze pe oameni de orice formă de sclavie și asuprire, anticriștii îl folosesc pe Dumnezeu pentru a oprima și supune. Dar Isus le-a dat alor săi posibilitatea de a-l putea deosebi pe adevăratul păstor, cel „care își dă viața pentru oi”, de mercenarul laș, care, atunci când „vede lupul venind, lasă oile și fuge”, abandonându-le destinului lor pentru că „nu-i pasă de oi” (Ioan 10,11-12). Nu există nicio conciliere între Cristos, care își dă viața pentru ai lui, și anticrist, care este interesat doar de câștigul său. Isus îi proclamă fericiți pe cei care construiesc pacea, nu pe cei care seamănă neghina; cei dintâi vor fi recunoscuți ca fii ai lui Dumnezeu, aceștia din urmă ca instrumente ale dușmanului (Matei 5,9; 13,24-30).

Pr. Alberto Maggi, 27/04/2020

AUTORUL – Alberto Maggi, frate din Ordinul Slujitorilor Mariei, a studiat la Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma, și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim. Fondator al Centrului de Studii Biblice «Giovanni Vannucci» din Montefano (Macerata), se ocupă cu difuzarea sfintelor scripturi interpretându-le întotdeauna în serviciul dreptății și niciodată al puterii.

Părintele a publicat diferite cărți, printre care: Chi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita (Cei care nu mor se vor revedea – Călătoria mea de credință și bucurie între suferință și viață); Roba da preti (Chestii de-ale preoților); Nostra Signora degli eretici (Doamna noastră a ereticilor); Come leggere il Vangelo (e non perdere la fede) (Cum să citim Evanghelia (și să nu ne pierdem credința); Parabole come pietre (Parabole ca pietrele); La follia di Dio (Nebunia lui Dumnezeu); Versetti pericolosi (Versete periculoase); L’ultima beatitudine – La morte come pienezza di vita (Ultima fericire – Moartea ca plinătate a vieții); Di questi tempi (În aceste vremuri) și Due in condotta (Doi la purtare).

Sursa: ilLibraio.it

Aici toate articolele scrise de Alberto Maggi pentru ilLibraio.it.