Papa care a părăsit Biserica
Se va întâmpla vreodată ca un papă, odată convertit la Evanghelie, să abandoneze Biserica oficială? Ipoteza, oricât de absurdă ar fi, nu este atât de bizară, pentru că este ceea ce s-a întâmplat la începuturile creștinismului… Pe ilLibraio.it analiza biblistului Alberto Maggi
Papa care a părăsit Biserica
Se va întâmpla vreodată ca un Papă, odată convertit la Evanghelie, să abandoneze Biserica oficială? Ipoteza, oricât de absurdă ar fi, nu este atât de bizară, pentru că este ceea ce s-a întâmplat la începuturile creștinismului. Luca relatează în Faptele Apostolilor convertirea zbuciumată a lui Petru, pe care Isus a garantat-o cu aceste cuvinte: „Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta; iar tu, când te vei fi convertit, întărește-i pe frații tăi” (Lc 22,32). Evanghelistul prezintă etapele drumului lung de convertire a lui Petru, care a început când a primit câțiva păgâni și a înțeles că „niciun om nu trebuie să fie numit profan sau impur” (Fap 10,28). Legea era cea care crea deosebiri între persoane acceptate de Dumnezeu și altele excluse, nu Domnul. Această deschidere a lui Petru față de păgâni a stârnit reacția furioasă a păzitorilor zeloși ai ortodoxiei, care l-au chemat la Ierusalim, pentru a da socoteală pentru faptele sale și „îl certau spunând: «Ai intrat în casa oamenilor necircumciși și ai mâncat împreună cu ei!»” (Fap 11,2-3). Marile probleme ale religiei sunt întotdeauna ridicole și au la bază nimicul, în acest caz un prepuț, iar din cauza unui prepuț a apărut o controversă care a dezbinat Biserica primară riscând s-o facă să naufragieze (Fap 12,5-12).
Pentru regele Irod Agrippa I, favorabil fariseilor, nu părea adevărat. Această criză în comunitatea urmașilor lui Cristos, odată cu declinul prestigiului lui Petru, îi permitea să lovească în liderii Bisericii. Doar pentru a vedea reacțiile, l-a decapitat pe Iacob, fratele lui Ioan (Fap 12,2) și, „văzând că acest lucru era pe placul iudeilor, a decis să-l aresteze și pe Petru” (Fap 12,3), cu intenția de a-l face să moară imediat după Paște.
Încarcerarea a fost providențială pentru Petru, pentru că l-a condus în sfârșit la convertirea sa deplină și la înțelegerea faptului că adevăratele lanțuri, cele din care este mai dificil să te eliberezi, sunt cele interioare, sclavia unei ideologii religioase acceptate și înrădăcinate în adâncurile ființei. Dar a fost nevoie de o intervenție a Domnului pentru a-l elibera pe Petru nu numai din lanțurile și închisoarea lui Irod, ci și „de toate așteptările poporului iudeu” (Fap 12,11). Ceea ce iudeii voiau, și Petru împărtășea cu îndrăzneală, era așteptarea unui Mesia războinic, victorios și triumfător. Exact aceasta era captivitatea care îl oprima pe Petru și l-a împiedicat să-l urmeze în mod liber pe Isus, conducându-l apoi la renegarea sa (Lc 22,54-62).
Acum, Petru se distanțează de poporul său și de așteptarea lui Mesia triumfător și, ieșind din închisoare, nu merge, așa cum era de așteptat, la Biserica oficială din Ierusalim, condusă de acum de Iacob, „fratele Domnului” (Mc 6,3; Gal 1,9). Ultraconservator și filo-iudeu, pentru faptul de a fi fratele lui Isus, deși nu l-a urmat niciodată în viața sa („nici măcar frații lui nu credeau în el”, In 7,5), Iacob intenționează să-și afirme drepturile dinastice în Biserica în curs de formare din Ierusalim, pe care o prezidează cu o atitudine autoritară (Fap 15,13-21), și care este structurată după modelul ierarhic iudaic cu Apostolii, care rămân legați de Legea lui Moise, și Bătrânii, care administrează bunurile comunității. Un grup care nu se distinge de multele curente ale iudaismului, și care este tolerat și lăsat în pace. De aceea urmașii lui Isus nu vor fi recunoscuți ca atare în Ierusalim, ci în Antiohia, unde „pentru prima dată discipolii au fost numiți creștini” (Fap 11,26). Iar în Antiohia, în loc de Apostoli și Bătrâni, există Profeți și Învățători care formulează și transmit mesajul lui Cristos.
Petru, „după ce a reflectat, s-a dus la casa Mariei, mama lui Ioan, numit Marcu, unde mulți se adunaseră și se rugau” (Fap 12,12). După uciderea lui Ștefan și dispersarea tuturor credincioșilor vorbitori de limbă greacă (Fap 8,1-3), s-a produs o clarificare în sânul Bisericii iudeo-credincioase: Apostolii, neatinși de persecuție, au rămas instalați în Biserica oficială din Ierusalim, în timp ce credincioșii mai deschiși spre lumea păgână s-au adunat în jurul lui Ioan Marcu, evanghelistul garant al mesajului lui Isus. Prin intermediul a trei personaje, Luca prezintă modelul ideal al Bisericii: casa este a Mariei, ceea ce înseamnă că este o femeie cea care prezidează comunitatea. Maria este mama lui (Ioan) Marcu, autorul Evangheliei care îi poartă numele. Apoi va apărea un al treilea personaj, Roza (Rode), servitoarea. Prin urmare, Biserica care se ruga neîncetat pentru Petru (Fap 12,5) și spre care el se îndreaptă acum, este centrată pe Evanghelie (Ioan Marcu), prezidată de iubire (Maria, mama) și se manifestă prin slujire (Roza, slujitoarea).
Atât de mare este surpriza de a-l găsi pe Petru în fața ușii, încât Roza nu-i deschide! Când în cele din urmă decid să-i deschidă lui Petru, care continua să bată la ușă, „au rămas stupefiați” (Fap 12,16). Se rugau pentru eliberarea lui Petru, dar nu le-a venit să creadă că cel care era până acum cel mai înalt reprezentant al Bisericii din Ierusalim va ajunge să bată la ușa micii lor comunități.
După ce a povestit vicisitudinile eliberării sale, Petru încheie cu aceste cuvinte: „Transmiteți acest lucru lui Iacob și fraților” (Fap 12,15). Petru nu are nicio intenție de a lua legătura cu Iacob și comunitatea oficială din Ierusalim, de care acum s-a eliberat, ci o informează despre procesul de eliberare pe care l-a trăit. În ceea ce-l privește, Petru, ieșind, „a plecat spre un alt loc” (Fap 12,17); convertirea sa este completă și de asemenea și eliberarea lui.
Pr. Alberto Maggi, 10/03/2017
Sursa: ilLibraio.it
AUTORUL – Alberto Maggi, frate din Ordinul Slujitorilor Mariei, a studiat la Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim. Fondator al Centrului de Studii Biblice «Giovanni Vannucci» din Montefano (Macerata), se ocupă cu răspândirea sfintelor scripturi interpretându-le întotdeauna în serviciul dreptății și niciodată al puterii. A publicat printre altele: Chi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita (Cei care nu mor se vor revedea – Călătoria mea de credință și bucurie între suferință și viață); Roba da preti (Chestii de-ale preoților); Nostra Signora degli eretici (Doamna noastră a ereticilor); Come leggere il Vangelo (e non perdere la fede) (Cum să citim Evanghelia (și să nu ne pierdem credința); Parabole come pietre (Parabole ca pietrele); La follia di Dio (Nebunia lui Dumnezeu); Versetti pericolosi (Versete periculoase); L’ultima beatitudine – La morte come pienezza di vita (Ultima fericire – Moartea ca plinătate a vieții) și Di questi tempi (În aceste vremuri).
Aici toate articolele scrise de Alberto Maggi pentru ilLibraio.it.
