Păcatul originar al preoților

Păcatul originar

(Matei 23)

Deșertăciunea deșertăciunilor

După ce și-a redus la tăcere adversarii, Isus lansează cele mai violente cuvinte din întreaga Evanghelie împotriva cărturarilor și fariseilor.

Invectivele lui Cristos se adresează celor mai înalte autorități morale și religioase ale poporului lui Israel, apostrofate, într-un crescendo de batjocură, ca „teatranți”, „călăuze oarbe”, „nebuni”, „șerpi” și „morminte văruite”.

Cei care se propuneau poporului ca modele de sfințenie și ortodoxie, de viață religioasă și exemple de desăvârșire, sunt demascați de Isus și indicați ca un pericol de moarte de care este bine să stăm cât mai departe.

Dacă evanghelistul acordă o atenție deosebită acestui rechizitoriu al lui Cristos, nu este atât din cauza unei controverse cu lumea iudaică, de care creștinii s-au despărțit acum definitiv, ci pentru că întrevede că în cadrul comunității creștine se cuibăresc, asemenea unor germeni periculoși, aceleași dinamici religioase care i-au animat pe cărturari și farisei: dorința de a domina și controla viața oamenilor, punându-se în locul lui Dumnezeu.

În discursul său, Isus îi invită pe oameni să se ferească de autoritățile religioase care arată cu ostentație că îl slujesc pe Dumnezeu, în timp ce în realitate nu sunt decât sclavii ambiției lor exagerate, idolul care le domină și le condiționează întreaga viață. Iar Isus merge la rădăcina comportamentului cărturarilor și fariseilor, identificând ceea ce pare a fi păcatul originar al clerului, deșertăciunea: „Toate faptele lor le fac ca să fie admirați de oameni” (Mt 23,5).

În mâinile cărturarilor și fariseilor, adevărați profesioniști ai sacrului, religia devine spectacol și spectacolul religie.

Orice ocazie și orice loc este bun pentru a-și arăta cu ostentație propriile lor persoane sacre: în case, unde pretind locuri de cinste la banchete; în sinagogi, unde își rezervă primele locuri; în piețe, unde le place să fie onorați de oameni.

Denunțând acest comportament, Isus ridiculizează atenția pe care acești indivizi religioși foarte evlavioși o acordă propriei lor persoane „prin lărgirea filacteriilor și alungirea franjurilor” (Mt 23,5), semne care trebuiau să aducă aminte poporului de respectarea poruncilor Domnului (Ex 13,16; Deut 6,8; Num 15,37-39).

Isus dezvăluie că ostentarea marcată a însemnelor religioase servește de fapt la ascunderea mizeriei interioare și a lipsei de fidelitate față de Dumnezeu. Cărturarii și fariseii, de fapt, nu practică poruncile (Mc 7,9), ci expun aceste semne într-un mod exagerat, de parcă stofa sau însemnele sacre ar indica gradul de comuniune cu Dumnezeu și nu viața.

Parada însemnelor religioase vizează respectul poporului, de care cărturarii și fariseii iubesc să fie venerați cu titlul respectuos de rabbí („monsenior”, „preasfințit”). Isus îi avertizează pe ai săi să nu aspire la acest titlu: „Dar voi să nu fiți numiți rabbí, pentru că unul este învățătorul vostru, iar voi toți sunteți frați!” (Mt 23,8).

Printre cei care îl urmează pe Isus este exclus orice fel de rang sau privilegiu, iar Cristos însuși cere să nu fie numit rabbí; numai Iuda, trădătorul, i se va adresa astfel (Mt 26,49).

Isus nu numai că cere ca discipolii să nu aspire să fie chemați cu titluri reverențiale de către popor, ci le interzice să se numească unul pe altul „părinte”: „Şi nici ‘părinte’ să nu spuneți nimănui între voi pe pământ, pentru că unul este Părintele vostru, cel ceresc!” (Mt 23,9).

„Tatăl”, figură a autorității, nu are drept de cetățenie în cadrul fraternității creștine. Singura autoritate în comunitate este cea a Tatălui Ceresc, un Tată care nu poruncește, ci slujește, care nu îi conduce pe ai săi emițând legi pe care ei trebuie să le respecte, ci comunicând propriul său spirit, iubirea care îi face capabili să iubească cu generozitate așa cum îi iubește el.

Isus îi învață pe ucenici și mulțimea că adevărata demnitate a omului nu constă în a fi slujit, ci în a sluji („Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru!” Mt 23,11). Cel care în mod liber și voluntar, din dragoste, îi slujește pe alții, nu numai că nu își pierde propria demnitate, ci o dobândește pe cea adevărată, cea dumnezeiască, imitându-l pe „Fiului omului care nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească” Mt 20,28).

Constructorii de morminte

După avertismentul adresat discipolilor și mulțimii, Isus, cu un crescendo de șapte invective, începe să dărâme reputația de oameni drepți și sfinți pe care cărturarii și fariseii o dobândiseră în rândul oamenilor. Fiecare invectivă este precedată de un „Vai!”, expresie care face parte din bocetul funerar (gr. ouai; ebr. hôi, 1 Reg 13,30; Ier 22,18). Nu sunt văicăreli sau blesteme pe care le rostește Cristos, ci este o plângere pentru cei care pretind că sunt modele de viață, în timp ce nu sunt altceva decât morți putrezi.

Cei care aspirau la titlul de „călăuze ale orbilor”, în măsura în care credeau că sunt „lumina celor ce sunt în întuneric” (Rom 2,19), Isus îi acuză că sunt de fapt „călăuze oarbe” (Mt 23,16) periculoase de urmat pentru că, „atunci când un orb călăuzește un alt orb, amândoi cad în groapă” (Mt 15,14).

Isus îi apostrofase deja pe cărturari și farisei drept „pui de vipere” (Mt, 12,34), dar acum îi numește și „șerpi”. Nu numai că sunt cauză a morții, precum viperele, ci sunt ei înșiși vehicule ale morții pentru alții, precum a fost „șarpele din vechime” (Apoc 12,9; Gen 3), diavolul, aducătorul morții în omenire (Înț 2,24).

Este surprinzător să găsim în invectiva lui Isus insulta foarte gravă de „nebun” (gr. môrós), epitet adresat renegaților și celor excluși din Israel (Deut 32,6). Această injurie era considerată atât de gravă încât Isus, în discursul de pe munte, declarase că „oricine îi va spune fratelui său ‘nebunule!’ va fi destinat gheenei de foc” (Mt 5,22). Situația cărturarilor și a fariseilor este așadar cu adevărat disperată dacă Isus ajunge să-i definească drept „nebuni și orbi” (Mt 23,17).

Liderii religioși, pe lângă faptul că sunt orbi care nu văd dezastrul în care se cufundă, sunt și nebuni. Pentru ei nu există nicio speranță și sunt mai răi decât morții, pentru că „viața nebunului este mai rea decât moartea. Doliul pentru un mort este de șapte zile, dar pentru un nebun… toate zilele vieții lui” (Sir 22,11-12).

Isus denunță faptul că obsesia cărturarilor și fariseilor de a se arăta mereu curați și fără pată ascunde de fapt tot felul de răutăți: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriți, pentru că curățați exteriorul paharului şi al farfuriei, în timp ce în interior sunt pline de jaf şi necumpătare” (Mt 23,25). Înfățișarea lor exterioară este o înșelăciune cu care își ascund realitatea interioară: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriți, pentru că vă asemănați cu mormintele văruite: pe dinafară sunt frumoase la vedere, dar în interior sunt pline cu oase de morţi şi cu toată putreziciunea” (Mt 23, 27).

Pentru Isus, cei care se prezintă ca modele de perfecțiune religioasă sunt de fapt vehicule ale impurității. Nu numai că imitarea lor nu duce la sfințenie, ci sunt o sursă de contagiune și de impurități precum mormintele, considerate locurile impure prin excelență (Num 19,16).

Neam de ucigași

Cărturarii și fariseii nu trebuie urmați.

Ei nu sunt păstorii poporului, ci lupi răpitori aducători de moarte, pentru că purtarea lor nu este dictată de dreptate, ci de conveniență, nu de binele poporului, ci de propriul avantaj. Tot ceea ce le întărește prestigiul și puterea este legitim, dincolo de orice criteriu de moralitate sau dreptate.

Dea aceea cărturarii și fariseii, în nerușinarea lor, sunt capabili să-i cinstească pe profeții din trecut și să-i asasineze în continuare pe cei din prezent; să ceară iertare pentru greșelile părinților lor și să continue să le săvârșească: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor comedianți, pentru că zidiți mormintele profeților și împodobiți monumentele celor drepți și ziceți: Dacă am fi trăit pe vremea părinților noștri, nu am fi fost complici cu ei la vărsarea sângelui profeților; astfel mărturisiți, împotriva voastră înșivă, că sunteți fiii celor ce i-au ucis pe profeți” (Mt 23,29-31).

Adevărata convertire, cea care ia naștere dintr-o căință sinceră, se manifestă nu numai prin cererea de iertare pentru greșelile pe care alții le-au comis, ci prin recunoașterea propriilor greșeli și prin grija de a nu le comite.

Onoarea (tardivă) pe care cărturarii și fariseii o aduc martirilor din trecut nu vine din inimă, ci din conveniență; mesajul profeților uciși nu i-a determinat să mediteze și au rămas surzi și ostili față de cuvântul lui Dumnezeu. De aceea continuă să-i omoare, să-i răstignească și să-i biciuiască pe „profeții, pe înțelepții și pe cărturarii” (Mt 23,34) pe care Domnul, de dragul poporului său, continuă să-i trimită.

Pentru cărturari și farisei nu există nicio speranță și, în mod paradoxal, Isus îi invită să continue pe singurul drum pe care știu să îl parcurgă bine, cel al crimei: „Voi umpleți măsura părinților voștri!” (Mt 23,32).

Nu este un reproș din partea lui Isus și nici măcar o constatare, ci un ordin imperativ.

Cu ironie, Cristos îi invită pe conducătorii poporului să continue în nedreptate, imitându-i pe părinții lor, socotindu-i responsabili pentru „tot sângele nevinovat vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel cel drept până la sângele lui Zaharia, fiul lui Berachía, pe care l-ați ucis între sanctuar și altar” (Mt 23,35).

În exemplul său, Isus se referă la prima și ultima crimă care apare în Biblia ebraică, cea a lui Abel, din partea lui Cain (Gen 4,8) și cea a lui Zaharia, omul învestit de spiritul lui Dumnezeu, ucis cu pietre de conducătorii poporului în curtea Templului (2 Cron 24,20-21).

Denunțarea lui Isus este îngrozitoare: scriptura, de la prima pagină până la ultima, mărturisește că puterea religioasă, reprezentată acum de cărturari și farisei, i-a ucis dintotdeauna pe cei drepți și pe profeți.

Dumnezeu și religia nu se tolerează, unul necesită distrugerea celeilalte: casa Domnului, ocupată și transformată de preoți într-o „peșteră a tâlharilor” (Mt 21,13), va fi abandonată definitiv de Cristos, Fiul lui Dumnezeu: „Iată, vi se va lăsa casa pustie” (Mt 23,38); conducătorii religioși, continuând planul criminal al părinților lor, vor fi mandanții morții lui Isus (Mt 26,3-4). Catastrofa planează de acum asupra Ierusalimului.

Sursa: Alberto Maggi, Gesù ebreo (per parte di madre), Cittadella Editrice, Assisi 2007, p. 197-202.