Oscar Romero și tăcerea lungă a Vaticanului
Sâmbătă va fi o zi de mare bucurie pentru cauza Evangheliei, dar pentru unii din Biserică va fi și o zi de rușine inevitabilă. Uciderea preotului salvadorian între politică, invidie, presiuni, intrigi și îndoieli
Sâmbătă, Oscar Romero, asasinat în San Salvador pe 24 martie 1980, va fi beatificat[1] și declarat oficial martir al Bisericii Catolice. Întrebarea care se pune spontan este de ce a trebuit să treacă 35 de ani pentru ca Vaticanul să ajungă la această recunoaștere elementară, făcută instantaneu de conștiința populară și spiritualitatea mondială. Unii ar putea crede că ierarhia catolică adoră să înainteze cu picioarele de plumb, dar s-ar înșela: pentru beatificarea lui Escrivá de Balaguer, fondatorul Opus Dei, a fost nevoie de doar 17 ani, pentru Karol Wojtyła șase. Așa că, atunci când vrea, Vaticanul știe să accelereze: de ce nu a făcut-o pentru Romero, care a fost ucis în timp ce săvârșea Sfânta Liturghie de un ucigaș din așa-zisele „detașamente ale morții” din cauza angajamentului său față de dreptate?
De ce Ioan Paul al II-lea, care a celebrat 1341 de beatificări (mai mult decât toți ceilalți papi din istorie la un loc), nu l-a beatificat pe Romero în cei 25 de ani de la martiriul acestuia din urmă până la moartea sa în 2005? De ce nu a făcut-o Benedict al XVI-lea? În fața tăcerii asupra lui Romero a ierarhiilor ecleziastice, părintele Turoldo scria în 1987 în polemică cu Ioan Paul al II-lea despre «tăcerea care se odihnește pe mormântul fratelui episcop Oscar Romero, din nou ucis de această tăcere». Răspunsul oricum nu este dificil: pentru că era implicată politica, care, din păcate, în Vatican are întotdeauna o importanță primordială, chiar și când vine vorba de sfințenie.
Când la 3 februarie 1977 a fost numit arhiepiscop de San Salvador, în Vatican erau convinși că au găsit persoana potrivită pentru a modera abordarea prea progresistă dată Bisericii Salvadoriene de către predecesorul său, arhiepiscopul Chàvez y Gonzáles. De fapt, Romero, născut cu 59 de ani mai devreme într-un sat de munte, era un prelat conservator care nu avea încredere în nimic din ceea ce avea de-a face cu conceptul de eliberare. Dar apoi s-a întâmplat ceva. În cartea Romero martire di Cristo e degli oppressi (Romero, martir al lui Cristos și al celor asupriți) publicată de Editrice Misionaria, teologul iezuit Jon Sobrino vorbește despre o „convertire” care a avut loc la 12 martie 1977: «Cred că uciderea lui Rutilio Grande a fost prilejul convertirii; monseniorul Romero îl cunoștea foarte bine pe Rutilio, îl considera un preot exemplar și un prieten… dar prea politizat… eu cred că în fața cadavrului lui Rutilio monseniorului Romero i-au căzut pânzele de pe ochi». Mulți alții, printre care Leonardo Boff și Ettore Masina, oferă această lectură. Dar nici cei cărora nu le place să vorbească despre convertire, precum Roberto Morozzo della Rocca, autorul celei mai ample biografii a lui Romero în limba italiană (Primero Dios (Mai întâi Dumnezeu), Mondadori), nu pot evita să observe că «Romero arhiepiscop era diferit față de Romero cel de dinainte, acest lucru este sigur».
Convertire sau nu, adevărul este că cei care au fost mai înainte dușmanii lui Romero (stânga politică și stânga ecleziastică a iezuiților și a episcopului Rivera y Damas) au devenit prietenii săi și, invers, cei care i-au fost prieteni (dreapta politică și dreapta bisericească a nunţiului şi a majorităţii înalţilor prelaţi) au devenit duşmanii lui. Astfel, nunțiul și cardinalul guatemalez Casariego regretau că l-au semnalat ca arhiepiscop și trimiteau la Roma rapoarte otrăvitoare. De aici și presiunile grele pe care le-a suferit Romero în cei trei ani de episcopat, printre care și o „vizită apostolică” (expresie canonică care înseamnă inspecție oficială) condusă de monseniorul Antonio Quarracino, mai târziu arhiepiscop de Buenos Aires și predecesor al lui Jorge Mario Bergoglio, care a dat o părere foarte negativă asupra lui Romero, sugerând să i se alăture un administrator apostolic sede plena [„când scaunul este ocupat”], adică practic să-l lipsească de orice putere.
La acea vreme în El Salvador, pe lângă armată și forțele de securitate, făceau ravagii și detașamentele morții, grupuri paramilitare angajate de oligarhie, oficial ilegale, dar în realitate strâns legate de putere. În stânga erau diferite formațiuni, uneori la fel de sângeroase, fuzionate apoi în Frontul Farabundo Martí de Eliberare Națională. În mod tradițional, poziția Bisericii era una de echidistanță, dar Romero, dându-și seama de conivența dintre armată și detașamentele morții și de faptul că această echidistanță ajungea de fapt să-i privilegieze pe cei puternici în detrimentul celor asupriți, a rupt această politică, s-a distanțat de guvern și a ajuns chiar să considere legitimă violența de autoapărare, așa cum subliniază Sobrino, deoarece cetățenii «în fața unei astfel de situații inechitabile s-au văzut adesea obligați să se apere, chiar și într-o formă violentă» (Quarta lettera pastorale (A patra scrisoare pastorală), nr. 117). Pentru Romero acest radicalism nu era neobișnuit, după cum reiese din cartea publicată în aceste zile de Piemme, La giustizia non sta mai zitta (Dreptatea nu tace niciodată), care prezintă cele mai incisive intervenții ale sale prin aranjarea lor într-o formă antologică.
Cu cinci zile înainte de moartea sa, Romero a declarat Jurnalului de la Caracas: «Dreapta înseamnă în mod clar nedreptate socială și, prin urmare, nu este niciodată corect să menținem o linie de dreapta». Reamintind aceste cuvinte, Sobrino le citează și pe acestea: «Partidul Creștin Democrat devine complice la opresiunea poporului». Bineînțeles, toate acestea l-au făcut obiectul urii din partea oligarhiilor economice, militare și chiar bisericești. Amenințările cu moartea erau tot mai numeroase, dar Romero a refuzat escorta. Gustavo Gutiérrez, unul dintre părinții teologiei eliberării, își amintește că l-a sunat înainte de moarte: «Am încheiat conversația noastră prietenoasă cu o expresie poate naivă, i-am spus: „Monseñor, trebuie să plec. Ai grijă de tine!”; după o scurtă tăcere care mie mi s-a părut foarte lungă, a răspuns: „Gustavo, ca să am grijă de mine ar trebui să plec din țara mea”» (din Perché Dio preferisce i poveri (De ce Dumnezeu îi preferă pe cei săraci), Editrice Missionaria). Romero știa bine că mai devreme sau mai târziu îl vor ucide, dar nu a dat niciodată înapoi. Într-o zi a spus: «Dacă mă vor ucide, voi învia în poporul salvadorian». Exact asta s-a întâmplat.
Cum a fost posibil așadar ca timp de 35 de ani să existe îndoieli cu privire la faptul că moartea lui a fost un martiriu în slujba Evangheliei? Monseniorul Vincenzo Paglia, postulatorul cauzei de beatificare, a declarat: «Romero a avut ciocniri cu nunțiul, cu Vaticanul, cu autoritățile locale care îl defineau comunist doar pentru că a ales să-și murdărească mâinile dedicându-se aspectului social al dogmei». Dar ce este acest aspect social al dogmei? Este binele concret, adică singurul sens adevărat al Evangheliei, pe care se sprijină toate celelalte. Faptul că dreapta și militarii erau împotriva lui Romero din interese economice și politice, este explicabil; dar faptul că o parte a Bisericii a fost împotriva lui, printre care majoritatea episcopilor salvadorieni și cardinalii López Trujillo și Castrillón Hoyos de la Roma, atât de puternici sub Wojtyła și Ratzinger, este semnalul a ceva primejdios din punct de vedere structural în sistemul ecleziastic. Sâmbăta [23 mai 2015] va fi o zi de mare bucurie pentru cauza Evangheliei, dar pentru unii din Biserică va fi și o zi de rușine inevitabilă.
Vito Mancuso, Republica, 21 mai 2015
Sursa: Vito Mancuso
[1] Episcopul Óscar Arnulfo Romero y Galdámez a fost beatificat pe 23 mai 2015 și canonizat pe 14 octombrie 2018. Sărbătoarea sa a fost stabilită la 24 martie, ziua în care a fost ucis (n. tr.).
