Orbul s-a dus, s-a spălat și, când s-a întors, vedea

Duminica a 4-a din Postul Mare – 22 martie 2020

Orbul s-a dus, s-a spălat și, când s-a întors, vedea – Comentariu la evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

Ioan 9, 1-41

În acel timp, Isus a văzut un om orb din naștere. Discipolii lui l-au întrebat, zicând: «Rabbi, cine a păcătuit că s-a născut orb, el sau părinții lui?». Isus a răspuns: «N-a păcătuit nici el, nici părinții lui, ci este astfel ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Noi trebuie să săvârșim lucrările celui care m-a trimis, atât timp cât este zi; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze. Cât timp sunt în lume, eu sunt lumina lumii». După ce a spus acestea, a scuipat pe pământ, a făcut tină cu salivă, i-a pus tina pe ochi și i-a zis: «Du-te și spală-te la piscina Siloe!» – care înseamnă „Trimisul”. Așadar, el a plecat, s-a spălat și s-a întors văzând.

Atunci, vecinii și cei care îl văzuseră mai înainte că era cerșetor au zis: «Nu este el cel care ședea și cerșea?». Unii spuneau: «El este», alții ziceau: «Nu, dar seamănă cu el». El a zis: «Eu sunt». Așadar, i-au spus: «Cum ți s-au deschis ochii?». El a răspuns: «Omul care se numește Isus a făcut tină, mi-a uns ochii și mi-a zis: „Du-te la Siloe și spală-te!”. Deci m-am dus și, după ce m-am spălat, mi-am redobândit vederea». Ei i-au zis: «Unde este acela?». El a spus: «Nu știu».

L-au dus la farisei pe cel care fusese orb. De fapt, era sâmbătă ziua în care a făcut Isus tina și i-a deschis ochii. Fariseii l-au întrebat din nou cum a început să vadă. El le-a zis: «Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat și văd». Câțiva dintre farisei ziceau: «Omul acesta nu este de la Dumnezeu, pentru că nu ține sâmbăta». Alții însă ziceau: «Cum poate un om păcătos să facă astfel de semne?». Și era dezbinare între ei. Deci i-au zis iarăși orbului: «Tu ce spui despre el, de vreme ce ți-a deschis ochii?». El a răspuns: «Este un profet».

Iudeii nu credeau despre el că fusese orb și a început să vadă până când nu i-au chemat pe părinții celui care și-a redobândit vederea și i-au întrebat: «Acesta este fiul vostru pe care spuneți că l-ați născut orb? Așadar, cum de vede acum?». Părinții lui au răspuns și au zis: «Știm că acesta este fiul nostru și că l-am născut orb. Dar cum de vede acum nu știm. Și nici cine i-a deschis ochii nu știm. Întrebați-l pe el; e destul de mare! Va vorbi el însuși despre sine». Părinții lui au spus acestea pentru că se temeau de iudei. De fapt, iudeii se înțeleseseră deja ca, dacă cineva ar fi mărturisit că el este Cristosul, să fie exclus din sinagogă. De aceea au spus părinții lui: «E destul de mare; întrebați-l pe el!».

Atunci l-au chemat a doua oară pe omul care fusese orb și i-au zis: «Dă mărire lui Dumnezeu! Noi știm că omul acesta este un păcătos». El a răspuns: «Eu nu știu dacă este un păcătos. Eu una știu: că eram orb și acum văd». Ei i-au zis: «Ce ți-a făcut? Cum ți-a deschis ochii?». Le-a răspuns: «V-am spus deja și nu m-ați ascultat. De ce vreți să auziți din nou? Nu cumva vreți și voi să deveniți discipolii lui?». Atunci au început să-l insulte, zicând: «Tu ești discipolul lui. Noi suntem discipolii lui Moise! Noi știm că lui Moise i-a vorbit Dumnezeu. Dar acesta nu știm de unde este». Omul a răspuns și le-a zis: «Tocmai asta-i de mirare, că voi nu știți de unde este, iar el mi-a deschis ochii.

Noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși ci, dacă cineva îl cinstește pe Dumnezeu și face voința lui, pe acela îl ascultă. De când e lumea, nu s-a auzit ca cineva să fi deschis ochii unui orb din naștere. Dacă acesta n-ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi putut face nimic». I-au răspuns și au zis: «Tu ești născut cu totul în păcat și ne înveți pe noi?». Și l-au dat afară.Isus a auzit că l-au dat afară și, întâlnindu-l, i-a zis: «Crezi tu în Fiul omului?». El a răspuns: «Cine este, Doamne, ca să cred în el?». Isus i-a spus: «L-ai și văzut. Este cel care vorbește cu tine, el este». El i-a zis: «Cred, Doamne»; și l-a adorat. Isus i-a zis: «Am venit în lumea aceasta ca să fac judecată pentru ca cei ce nu văd să vadă, iar cei care văd să devină orbi». Unii dintre fariseii care erau cu el au auzit acestea și i-au zis: «Nu cumva suntem și noi orbi?». Isus le-a zis: «Dacă ați fi orbi, nu ați avea păcat. Dar pentru că spuneți: „Vedem”, păcatul vostru rămâne».

Ioan 9, 1-41

Capitolul 9 din Evanghelia după Ioan conține o inculpare severă împotriva orbirii unei instituții religioase pentru care binele doctrinei este mai important decât binele omului. Contextul: Isus iese sau mai degrabă fuge din templu, după o încercare de lapidare, dar, ieșind din templu, întâlnește persoanele care nu pot intra în templu, pe cei excluși. Să citim capitolul 9 din Ioan.

„Trecând, a văzut un om orb din naștere”. Orbirea nu era considerată o infirmitate, ci o pedeapsă, un blestem trimis de Dumnezeu pentru păcatele oamenilor. Pentru a-l disculpa de rele pe Dumnezeu, era acuzat omul. De ce există răul? Pentru că omul a comis un păcat, iar Domnul îl pedepsește. „Iar discipolii lui l-au întrebat: «Rabbi, cine a păcătuit că s-a născut orb, el sau părinții lui?»”. Prin urmare, orbirea era o consecință a păcatului, nu exista nicio îndoială, problema era să știe dacă a păcătuit individul sau părinții săi. Isus exclude în mod categoric orice relație dintre rău, păcat și pedeapsa divină. El spune: „Nu a păcătuit nici el, nici părinții lui, ci este astfel ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”. Isus continuă acțiunea creatoare a Tatălui și, după ce a spus că el este lumina lumii, a făcut pentru acest individ „tină cu salivă și i-a uns ochii”. Sunt aceleași gesturi pe care le-a făcut Creatorul, la crearea primului om. Isus continuă acțiunea sa creatoare. Apoi îl trimite la piscina din Siloe, această piscină importantă din Ierusalim, ceea ce înseamnă, subliniază evanghelistul, „Trimisul”. De ce? Mergând spre cel trimis, spre Isus, care a spus despre sine: „Eu sunt lumina lumii”, ne recuperăm vederea. Într-adevăr, „El a plecat, s-a spălat și s-a întors văzând”.

Dar încep problemele pentru acest individ, care nu este recunoscut, nu este recunoscut de vecini, unii spun: este el, nu este el… Dar cum de nu-l recunosc? Doar nu i s-au schimbat conotațiile, înainte nu avea lumina ochilor, acum a început din nouă să vadă, și-a recăpătat vederea. De ce nu este recunoscut? Pentru că atunci când îl întâlnim pe Isus, dobândim o libertate, o asemenea demnitate încât suntem la fel ca înainte, dar suntem complet diferiți. Și el, fostul orb, nu răspunde „sunt eu”, ci „eu sunt!”. Revendică pentru sine numele divin, numele exclusiv care este folosit în Biblie pentru Dumnezeu, iar în Evanghelii pentru Isus. De ce? După cum este scris în prologul lui Ioan, „celor care l-au primit”, pe Isus, „le-a dat capacitatea de a deveni fii ai lui Dumnezeu”.

Așadar, începe o serie de interogatorii, și, pentru prima dată – de șapte ori se va repeta –, îl întreabă: „În ce fel ți-au fost deschiși ochii?”. Tocmai aceasta este tema acestui pasaj: deschiderea ochilor era un semn al eliberării pe care Mesia o va aduce poporului asuprit. Există un orb care și-a recăpătat vederea, este un lucru bun, dar poporul nu poate avea o opinie, poporul trebuie să fie mereu supus la ceea ce gândesc autoritățile religioase, ele sunt cele care îi spun dacă ceva este bine sau rău. Așadar, îl duc la farisei, liderii spirituali ai poporului, pe cel care fusese orb, și iată care era problema: era o sâmbătă. În zilele de sâmbătă trebuie respectată porunca care este considerată cea mai importantă. Există o serie de lucrări, până la 1521 de acțiuni care sunt interzise și, printre acestea, este și aceea de a face tină și a-i îngriji pe bolnavi, așa că aici a avut loc o încălcare, o violare a sabatului. Iar fariseii îl întreabă din nou cum și-a recăpătat vederea, și emit o sentință: „Omul ăsta”, Isus, „nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ține sâmbăta”. Pentru ei, a veni sau nu de la Dumnezeu, depinde de respectarea sau nu a legii. Pentru Isus, în schimb, a veni sau nu de la Dumnezeu, va depinde de atitudinea pe care cineva o are față de om, dar, pentru ei, singurul criteriu de judecată este respectarea legii.

Dar există disensiuni, ceilalți îl întreabă: dar cum poate un păcătos să facă așa ceva? Îl întreabă din nou pe cel orb… Iar aici este ironia evanghelistului. Fariseii aspirau la titlul de călăuzitori ai orbilor, și sunt orbi, în schimb cel care fusese orb și-a redobândit acum vederea. El spune: „este un profet”. Ei au spus: „nu vine de la Dumnezeu”. El spune: e un profet, deci vine de la Dumnezeu. Intră în acțiune cele mai înalte autorități religioase, Iudeii, termen cu care în această Evanghelie nu este indicat poporul, ci conducătorii religioși, care nu vor să creadă că el a fost orb. Pentru a-și apăra doctrina, ei neagă evidența: autoritățile religioase, în fața noilor evenimente ale vieții, neavând răspunsuri pe care să le ofere, se încurcă în absolutismul doctrinei lor, neagă evidența, numai să nu găsească contradicții în doctrina lor, și îl intimidează. Îi intimidează pe părinți printr-un interogatoriu, în care pun la îndoială faptul că el este fiul lor, că s-a născut orb, iar părinții răspund într-un mod care pare laș: „noi nu știm, el are vârsta, întrebați-l pe el”. De ce răspund așa? Ne spune evanghelistul: „Părinții lui au spus acestea pentru că se temeau de Iudei”, de autoritățile religioase, care „au stabilit deja să fie expulzat din sinagogă oricine l-ar fi recunoscut pe Isus ca fiind Cristosul”. A fi expulzat din sinagogă nu înseamnă a fi alungat dintr-un lăcaș de cult, ceea ce nu ar fi apoi o mare pagubă, ci însemna excluderea din viața civilă, din viața socială. Față de cei expulzați din sinagogă era necesară păstrarea unei distanțe de 2 metri, nu se putea nici cumpăra de la ei, nici nu li se putea vinde ceva… Prin urmare, era moartea lor civilă.

„Din nou l-au chemat pe om…”, care, din persoană vindecată printr-un miracol, devine inculpat, și i-au spus: „Dă slavă lui Dumnezeu!”. Aceasta este o formulă, o expresie care înseamnă a recunoaște, a mărturisi adevărul, chiar dacă este în dezavantajul propriu, în detrimentul propriu. Și apoi sentința. În timp ce fariseii erau împărțiți între cei care spuneau că este un păcătos și cei care se întrebau cum poate un păcătos să facă ceva asemănător, Iudeii nu au nicio îndoială: autoritățile religioase nu au niciodată îndoieli, pentru ei totul este clar: „Noi știm că omul acesta este un păcătos”. Iar aici asistăm la întreaga ironie a fostului orb, care practic răspunde zicând: Ascultați-mă! Eu nu știu nimic despre teologie, eu vorbesc despre experiența mea, și, într-adevăr, spune: „Dacă e un păcătos, nu știu” – aceasta este treaba voastră, dacă el este un păcătos sau nu –, „eu un singur lucru știu: că eram orb și acum văd”, vorbește în baza propriei experiențe. Voi spuneți că el este un păcătos, pe mine nu mă privește, experiența mea îmi spune că pentru mine acest lucru este pozitiv. Evanghelistul spune aici că primatul conștiinței este mai important decât orice doctrină, fie aceasta și o lege divină. Binele și răul îl hotărăște omul pe baza propriei sale experiențe, nu pe baza unei doctrine care decretează ce este bine sau ce este rău. Așadar, el spune: în domeniul teologic eu nu mă bag, vorbesc despre experiența mea.

Și din nou, pentru a cincea oară… De șapte ori îl vor întreba: „Cum ți-a deschis ochii?”. Tocmai aceasta este preocuparea autorităților religioase, căci dacă poporul își deschide ochii, pentru ei s-a terminat, este sfârșitul a toate. Și, din nou cu ironie, cel care fusese orb întreabă: „Dar vreți să deveniți discipoli și voi?”. Atunci când autoritățile religioase nu știu cum să răspundă, cum să riposteze, trec la violență, mai întâi la violență verbală, iar mai apoi, dacă este posibil, chiar și la violența fizică. „L-au insultat”. Îi spun: tu ești discipolul lui, noi suntem discipolii lui Moise. Ei nu-l urmează pe Isus cel viu, ci pe un mort, pe Moise. „Noi știm că lui Moise i-a vorbit Dumnezeu”. Iar apoi, cu un termen disprețuitor… În Evanghelii autoritățile religioase, fariseii nu-l vor numi niciodată pe Isus, ci vor folosi întotdeauna această expresie, „ăsta”. „Dar ăsta nu știm de unde este”.

Iar aici este bunul simț al fostului orb din naștere: bunul simț al poporului este mai adevărat și mai important decât valorile doctrinei. Și el face un raționament foarte simplu: dar nu s-a auzit niciodată ca un om orb din naștere să-și fi recăpătat vederea; dacă omul acesta nu ar veni de la Dumnezeu, nu ar putea face nimic. Este atât de clar, cum nu reușesc autoritățile religioase să înțeleagă acest lucru? Neștiind cum să riposteze, îi răspund prin violență: „Tu ești născut cu totul în păcate și ne înveți pe noi?”. Ei nu doresc să învețe de la alții, ei sunt cei care îi învață pe alții. „Și l-au izgonit afară”. Bietul fost orb ar trebui să devină orb din nou, pentru a le da lor dreptate. Faptul de a-și fi recâștigat vederea este un rău, pentru că această vedere și-a redobândit-o printr-un păcătos. Dar, alungat din religie, nu este o pagubă, pentru că găsește credința, îl găsește pe Isus care îl primește, el își dă adeziunea față de Isus, iar fragmentul se încheie cu o sentință foarte severă a lui Isus adresată fariseilor, care râvnesc la titlul de călăuzitori ai orbilor. Isus le spune: „Dacă ați fi orbi, nu ați avea niciun păcat; dar pentru că spuneți: «Noi vedem», păcatul vostru rămâne”. Care este orbirea? Atunci când punem binele doctrinei, al legii pe primul loc, chiar înaintea binelui oamenilor, aceasta este orbirea care ne împiedică să citim evenimentele istoriei.

Pr. Alberto Maggi, biblist.

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centrul de Studii biblice