O etică care ne vindecă de eul nostru

Mai suntem capabili să ne dedicăm unui bine superior și împărtășit? Grija doar față de propriile interese ne-a făcut arizi „străini morali”, dar acum suntem în căutarea unei credințe care să ne redimensioneze și să ne unească.

Sunt în căutarea unei etici pentru aceste zile grele în care trăim, sau poate mai degrabă suferim. Simt că avem o nevoie extremă, aș spune disperată, având în vedere disperarea care ne străbate mințile și ajunge uneori să ne încleșteze viscerele. Mai mult decât de energia gazului rusesc sau de cea a soarelui și a vântului; mai mult decât de al nu știu câtelea vaccin; mai mult decât de o lege electorală care în sfârșit să funcționeze generând guverne stabile; mai mult decât de orice altă urgență economică, socială și politică, eu cred că avem nevoie de etică. Cred că doar apa este mai urgentă, acea apă izvor al vieții despre care Francisc de Assisi spunea că „este foarte folositoare și umilă și prețioasă și castă”.

Etica este apa sufletului nostru, fără de care acesta se usucă și în cele din urmă moare. Câte suflete moarte sunt în trupuri încă vii care rătăcesc prin orașele noastre?

Uneori, din cauza acestei exigențe a mele, mă simt ca un glas care strigă în pustiu, «vox clamantis in deserto», așa cum spune Evanghelia; sau ca nebunul lui Nietzsche care a aprins un felinar în plină zi și a început să-l caute pe Dumnezeu în piață, stârnind cele mai amuzante râsete: «S-a rătăcit ca un copil?».

De fapt, nu știu cât de actuală și împărtășită este această căutare a eticii din partea mea: uneori am impresia că îi interesează pe câțiva, alteori, dimpotrivă, că îi interesează pe mulți. Când nu mă înșel? Când cred că nevoia de etică este ignorată de majoritatea oamenilor? Sau când observ că mulți dintre noi avem această nevoie de a nu ne mai simți «străini morali» între noi? În general, înclin să cred că nu suntem puțini cei care suntem «în căutarea moralității pierdute», așa cum scria Eugenio Scalfari.

Cred că mulți dintre noi vrem să semnăm manifestul în formă de glumă al lui Alessandro Bergonzoni: «Eu sunt pentru chirurgia etică: trebuie să ne revenim în minți». Da, chirurgie etică! Dar cum să ne revenim în minți? La ce chirurg să mergem? E cunoscut răspunsul cu care nebunul lui Nietzsche i-a amuțit pe cei care îl luau în râs: «Unde a plecat Dumnezeu? Vreau să vă spun! Noi l-am ucis: voi și cu mine! Noi toți suntem ucigașii lui!». Explicând apoi consecințele astfel: «Oare nu rătăcim ca printr-un neant infinit? Nu adie peste noi spațiul gol? Nu s-a făcut mai frig? Nu continuă să vină noaptea, din ce în ce mai multă noapte?».

Puțin mai mult de jumătate de secol mai târziu, Heidegger comenta: «Lumea suprasensibilă a scopurilor și normelor nu mai dă naștere și nu mai susține viața. Acea lume și-a pierdut de la sine viața: a murit. Acesta este sensul metafizic al afirmației „Dumnezeu a murit”». Moartea lui Dumnezeu, așadar, echivalează cu moartea Binelui, cu moartea eticii înțeleasă ca cea mai înaltă valoare pentru care să trăim.

Aud deja obiecția: «Dar există foarte mulți atei care sunt persoane exemplare din punct de vedere etic!». Foarte adevărat, răspund. Dintotdeauna am fost convins că nu este necesară credința într-un Dumnezeu transcendent pentru a fi buni, adevărați, drepți, așa cum de asemenea constat dintotdeauna că există persoane care spun că au credință în Dumnezeu și care în mod regulat calcă etica în picioare. Dar ideea nu este credința în existența unei entități personale și transcendente numite Dumnezeu; ideea este, ca să-l reiau pe Heidegger, «lumea suprasensibilă a scopurilor și a normelor».

Încerc să traduc existențial întrebarea adresându-mă cititorului: tu crezi că pentru tine există ceva mai important decât tine? Mai important decât succesul și plăcerea ta? Cunoști ceva în fața căruia simți că trebuie să te oprești și să-ți conformezi acțiunea? Există ceva indisponibil pentru tine, față de care mai degrabă tu ești cel care te pui la dispoziție? Da, nu? Dacă da, numește cum vrei acest lucru mai important, poate utopie, lege morală, frumusețe, adevăr, știință, dreptate, ideal politic, poate chiar Dumnezeu; dar esențialul este că trăiești pentru o valoare care depășește orizontul simplului tău ego, iar scopurile și normele tale derivă din altă parte. Dacă este așa, tu cunoști ceva mai puternic și mai merituos decât tine pe baza căruia decizi ce ar trebui să faci și ce nu, așa că nu ești un sistem închis în tine, ci unul deschis. Și tocmai pentru a denumi această deschidere a vieții lor, ființele umane din toate civilizațiile au ajuns să vorbească despre divin, în orice mod l-au conceput, fie politeist sau monoteist, masculin sau feminin, personal sau impersonal.

Este deci necesar ca fiecare să răspundă la întrebarea despre propria sa conștiință întrebându-se dacă recunoaște sau nu o valoare mai importantă decât el însuși. Adevărata diferență nu este între cei care cred și cei care nu cred, ci între cei care se depășesc pe ei înșiși pentru a sluji valorilor mai înalte și cei care reconduc totul la ei înșiși.

Un dumnezeu imanent

Etica se naște aici: pe baza sentimentului unei valori mai înalte decât eul nostru. De aceea, ea se prezintă structural la imperativ, iar fără imperativ pur și simplu nu există, ci, în cel mai bun caz, dă loc unor atitudini precum calcul, utilitatea, interesul, compromisul, adaptarea, gentilețea și, în cel mai rău caz, doar dorințelor și capriciilor ego-ului. Ca să existe etică în sens propriu, trebuie să existe percepția de a te afla în fața a ceva mai important decât interesul personal și dorința de a-l respecta: ca vocea daimon-ului pe care Socrate o auzea înăuntrul său și care îi ordona ce să nu facă («este ca o voce care mă descurajează, atunci când se manifestă, să fac ceea ce sunt pe cale să fac»); ca vocea divină pe care Moise a auzit-o în adâncul sufletului pe Muntele Sinai și care l-a determinat să scrie cele două table ale legii cu cele zece porunci; ca imperativul categoric al lui Kant; ca principiul responsabilității al lui Jonas.

Acest statut aparte al eticii a fost recunoscut cu perspicacitate și de Nietzsche, cel mai mare adversar al eticii și al primatului ei cu care de ani de zile duc lupta mea personală: «Naivitate, de parcă ar mai exista vreo moralitate când lipsește un Dumnezeu care să o decreteze! „Viața de apoi” este absolut necesară, dacă păstrăm credința în moralitate». Viața de apoi: după cum am remarcat deja, acest concept nu trebuie să fie înțeles neapărat în sens fizic sau metafizic, esențialul este să fie perceput în sens existențial, concepându-l ca un orizont de valoare superior față de interesul personal imediat. Se poate să nu credem în viața de apoi ca locuință a unui Dumnezeu transcendent și totuși să simțim experiența unei vieți de apoi valorice care duce la autodepășire: și tocmai în această autodepășire constă condiția indispensabilă, sine qua non, a eticii. Ea se naște din percepția că ne aflăm în fața unei valori mai importante decât interesul nostru imediat, de exemplu în sfera politică atunci când se privilegiază protecția binelui comun față de creșterea populistă a consensurilor. Ca să existe etică, ne putem descurca și fără un Dumnezeu transcendent, dar nu și fără un dumnezeu imanent. Dar cum stăm astăzi în această privință?

Vito Mancuso, La Stampa, 8 noiembrie 2022

Sursa: La Stampa