Numele lui Dumnezeu este Milostivire
De la infidelul evlavios la prostituata forțată: anecdotele milostivirii
Comentariu la cartea Papei scrisă cu vaticanistul Andrea Tornielli
Nu trebuie să cerem de la această carte-interviu a Papei Francisc cu Andrea Tornielli, din care mai mult de o treime din cele 120 de pagini tipărite sunt albe sau țin de instrumentele redacționale, ceea ce ea nu poate oferi. Ceea ce cartea poate oferi și oferă în mod efectiv, este înțelepciunea trăită a unui om al lui Dumnezeu care crede profund în Evanghelie și în capacitatea ei de a reînnoi viața. Din lunga sa experiență Papa extrage o serie de anecdote, una mai proaspătă decât alta, povestite mereu cu grație și delicatețe. Există bătrânica argentiniană care spune că Dumnezeu iartă întotdeauna pentru că altfel lumea nu ar mai exista, femeia singură care se prostituează pentru a-și întreține copiii și care mulțumește pentru că oricum este numită „doamnă”, bărbatul evlavios care nu pierde niciodată o liturghie și are o relație cu chelnerița și se justifică spunând că chelnerițele există și pentru asta, femeia care nu se spovedește de când avea 13 ani pentru că atunci preotul a întrebat-o unde își ținea mâinile în timp ce dormea, doamna căreia îi sunt ceruți ca prim lucru 5.000 de dolari pentru cauza de nulitate matrimonială, fata care îl întâlnește în bordel pe bărbatul care poate se va căsători cu ea și care din acest motiv merge în pelerinaj, și alte exemple vii de umanitate foarte concretă.
Întregul parcurs al cărții este marcat de experiența păcatului, căreia Papa îi atribuie o importanță decisivă, făcând-o să devină aproape o condiție indispensabilă a experienței spirituale: dacă numele lui Dumnezeu este cu adevărat milostivire, numai cei care au nevoie de milostivire, adică păcătoșii, îl pot întâlni. Păcatul, începând de la păcatul originar, considerat „ceva care s-a întâmplat realmente la începuturile omenirii” (p. 58), funcționează deci ca un paradoxal pre-sacrament. De aceea, cei care nu au remușcarea păcatului reprezintă adevărata țintă polemică, cărora Papa ajunge chiar să le dorească să păcătuiască: „Unor persoane atât de rigide le-ar prinde bine un derapaj, pentru că astfel, recunoscându-se păcătoase, l-ar întâlni pe Isus” (p. 82).
Pentru Papa Francisc, viața este un război, iar Biserica este un spital de campanie
Celălalt aspect asupra căruia se concentrează pe larg cartea este sacramentul spovezii, care pentru Papă este locul concret pentru a ne întâlni cu milostivirea lui Dumnezeu și referitor la care nu lipsesc sfaturi pentru confesori.
Cartea este un campion exemplar al spiritualității lui Bergoglio: viața este un război, există mulți răniți, Biserica este un spital de campanie, slujitorii săi trebuie să lucreze ca medici și asistenți medicali. Milostivirea despre care vorbește Papa se configurează așadar ca o operațiune strict bisericească. Dumnezeul lui este și el cel al celei mai tradiționale doctrine catolice bazate pe legătura dintre păcatul originar și răscumpărarea prin jertfă: „Tatăl l-a jertfit pe Fiul său”.
Ce nu trebuie să cerem de la carte pentru că nu ne oferă? Nu trebuie să cerem tratarea, chiar și numai ca aluzie, a chestiunilor filosofice și teologice capitale care stau la baza subiectului abordat. În ceea ce privește dimensiunea filosofică, problema păcatului și a iertării sale face trimitere la relația dintre conștiință, libertate și judecată morală. Iar întrebările care apar din contextul contemporan sunt: există realmente conștiința? Suntem cu adevărat liberi și deci responsabili pentru binele și răul făcut? Binele și răul există ca ceva obiectiv sau este vorba de convenții culturale pe care omul mai evoluat le poate depăși mergând „dincolo de bine și de rău”?
În ce privește teologia, chestiunea principală se referă la relația dintre har și libertate: milostivirea lui Dumnezeu este oferită în mod cu totul gratuit sau este necesar un prim pas al omului pentru a o face să devină eficace? Doctrina bisericească a condamnat ca eretică (definind-o semipelagiană mai exact) perspectiva conform căreia milostivirea divină depinde de un prim mic pas al omului. Și totuși exact aceasta este teza susținută de mai multe ori de Papă (la p. 15, 50 și 72), în linie cu tradiția teologiei iezuite care între sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea a dezlănțuit o polemică violentă și neîncheiată cu dominicanii mai tradiționali numită „controversia de auxiliis”. Există apoi chestiunea vieții viitoare: dacă milostivirea este cu adevărat numele lui Dumnezeu, cum să justificăm condamnarea veșnică a iadului? Chiar dacă ar fi doar pentru câțiva, sau chiar numai pentru îngerul decăzut care a devenit Diavol, existența iadului veșnic face ca afirmarea milostivirii ca nume al lui Dumnezeu să fie aporetică. Dacă teza Papei, după cum consider eu, este adevărată, ea impune în mod logic doctrina numită „apocatastază”, adică iertarea finală pentru toți. De-a lungul istoriei ea a fost susținută de mari teologi, dar, din păcate, este eretică pentru doctrina oficială a Bisericii.
Astfel de chestiuni nu trebuie să le cerem acestei publicații ocazionale, dar Papei și înțelepciunii sale consider că da.
Vito Mancuso, La Repubblica, 10 ianuarie 2016.
Sursa: Vito Mancuso
