Nu s-a găsit nimeni care să-l glorifice pe Dumnezeu?

Duminica a 28-a de peste an – 13 octombrie 2019

Nu s-a găsit cine să se întoarcă şi să-l glorifice pe Dumnezeu decât acest străin? – Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

În timp ce mergea spre Ierusalim, Isus a trecut prin Samaria și Galileea. A intrat într-un sat și i-au venit în întâmpinare zece leproși care s-au oprit la distanță. Aceștia au strigat cu glas tare: «Isuse, Învățătorule, îndură-te de noi!». Văzându-i, el le-a spus: «Mergeți și arătați-vă preoților!».
Și, în timp ce mergeau, s-au curățat. Unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors glorificându-l pe Dumnezeu cu glas puternic și a căzut cu fața la picioarele lui, mulțumindu-i; iar acesta era samaritean.
Atunci Isus a spus: «Oare nu s-au curățat zece? Unde sunt ceilalți nouă? Nu s-a găsit cine să se întoarcă și să-l glorifice pe Dumnezeu decât acest străin?». Şi i-a zis: «Ridică-te și mergi! Credința ta te-a mântuit».

Luca 17, 11-19

Capitolul 17 al Evangheliei după Luca, versetele 11-19, prezintă un pasaj care este exclusiv al acestui evanghelist. Pentru a-l interpreta, ne lăsăm ajutați de acele chei de lectură, de acele cifre, de acele indicații pe care autorul, evanghelistul însuși le introduce în text pentru o înțelegere corectă. Să vedem atunci acest pasaj.

„De-a lungul drumului spre Ierusalim…”. În limba greacă, Ierusalim se scrie în două feluri. Unul este Ierusalem, care este transliterarea numelui sacru ebraic Yerushalaym, care indică cetatea sfântă, instituția. Celălalt în schimb este numele geografic, Jerozolima. Aici este primul nume, Ierusalem, care indică faptul că Isus se îndreaptă spre cea care este instituția sacră, cel mai important loc al religiei pentru poporul său. Și tocmai acolo își va găsi moartea.

„Isus trecea prin Samaria și Galileea”. Acest itinerariu este ciudat; pentru înțelegerea textului trebuie avut în vedere că, în timp ce Galileea este regiunea din nordul Palestinei, Samaria se află în centru, iar apoi în sud este Iudeea cu capitala la Ierusalim. De aceea, evanghelistul ar fi trebuit să scrie: „trecea prin Galileea”, deci în nord, „și Samaria” ca să meargă la Ierusalim. De ce evanghelistul notează acest itinerar ciudat? „Trecea prin Samaria și Galileea…”. Pentru că vrea să concentreze atenția asupra Galileii, adică asupra teritoriului Israelului. Tocmai acolo se petrece acest fapt.

„Intrând într-un sat…”. Acesta este un alt indiciu pe care evanghelistul (toți evangheliștii de fapt) îl introduce pentru înțelegerea textului. Satul, anonim, are întotdeauna în Evanghelii semnificația de neînțelegere sau chiar de opoziție și ostilitate față de Isus și față de noutatea pe care o aduce. De ce acest lucru? Pentru că satul – după cum știm – este locul unde moda, noutățile ajung mereu târziu, dar apoi prind rădăcini, iar când prind rădăcini devin o tradiție greu de eradicat.

Prin urmare, în Evanghelie satul înseamnă locul unde „mereu s-a făcut așa” și unde noutățile sunt privite cu suspiciune. Acest sat este anonim, deci indică acest tip de mediu.

„I-au venit în întâmpinare zece leproși”. Acest lucru este imposibil. Este imposibil pentru că leproșii, din momentul în care le era atestată existența, erau alungați din sat, erau nevoiți să locuiască în afara satului, într-un loc retras. De ce spune evanghelistul că, „intrând într-un sat, i-au venit în întâmpinare zece leproși”? Leproșii nu pot locui într-un sat. Luca ne spune că lepra, această impuritate, are drept cauză faptul că ei locuiesc în acest sat.

Cei care locuiesc în tradiție, cei care resping noutățile pe care Dumnezeu le propune, nu mai au nicio comunicare cu Domnul, pentru că a fi impur înseamnă a nu mai avea nicio comunicare. Prin urmare, această lepră, această impuritate are drept cauză faptul că ei locuiesc în acest sat.

„Care s-au oprit la distanță…”. Ei locuiesc în sat, în locul tradiției, și respectă legea. Cartea Leviticului, în capitolul 13, versetele 45-46, oferă indicații precise despre cum ar trebui să se comporte leprosul. „Aceștia au strigat cu glas tare: «Isuse, Învățătorule…»”. Literalmente îl numesc „conducător”, la fel ca discipolii lui. „Ai milă de noi!”. Deci, pe de o parte locuiesc în tradiție, iar pe de altă parte văd în Isus speranța mântuirii care poate exista.

Isus nu vindecă. „De îndată ce i-a văzut, Isus le-a spus: «Mergeți și arătați-vă preoților»”. De ce? La acea vreme, numele de lepră însemna orice boală de piele. Și există unele boli care pot fi desigur vindecate. Dar, pentru a fi readmis în sat, era necesar să mergi la preotul din Ierusalim care să ateste dispariția acestei infecții, a acestei boli.

Deci primeai un fel de adeverință pentru a fi readmis în sat. De aceea Isus spune: „Mergeți și arătați-vă preoților”. „Și, în timp ce mergeau, s-au purificat”. Tocmai ieșind din sat, se purifică. Isus nu vindecă. Ieșind din sat, leproșii se vindecă. Deci este dovada că această impuritate era cauzată de șederea lor îndelungată în acest mediu al tradiției.

„Unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors glorificându-l pe Dumnezeu cu glas puternic și a căzut cu fața la picioarele lui (o atitudine tipică discipolilor), mulțumindu-i”. Din verbul „a mulțumi” derivă cuvântul „euharistie”, care înseamnă „mulțumire”. Și iată noutatea, surpriza evanghelistului: „Era un samaritean.

Este interesant că, în timp ce boala îi unește pe acești leproși iudei, galileeni și samariteni, după aceea, odată vindecați, singurul care manifestă un sentiment de gratitudine și recunoștință nu este unul aparținând poporului lui Israel, ci cel care era considerat ființa cea mai îndepărtată, un păcătos, impur chiar din naștere, exclus oricum din orice relație cu Dumnezeu. „Era un samaritean”.

Este o caracteristică a acestui evanghelist să vedem că modelele de credință din această Evanghelie sunt întotdeauna străinii sau mereu persoanele cele mai îndepărtate. Isus elogiase deja credința centurionului, credința prostituatei, a femeii cu scurgeri de sânge și a orbului. Cu cât oamenii sunt considerați mai îndepărtați de Dumnezeu, cu atât mai mult există în ei acest sentiment de recunoștință; ei percep imediat semnele lui Dumnezeu în viața lor.

„Dar Isus a observat: «Oare nu s-au curățat zece? Unde sunt ceilalți nouă? Nu s-a găsit cine să se întoarcă și să-l glorifice pe Dumnezeu…?»”. A-l glorifica pe Dumnezeu era privilegiul lui Israel. Ei bine, acest privilegiu care era exclusiv pentru Israel este acum pentru întreaga umanitate, inclusiv pentru samariteni.

„Decât acest străin?”. Este singura dată când apare în Evanghelie cuvântul „străin”, prin care erau indicați într-un mod pozitiv dușmanii, cei respinși… „Şi i-a zis: «Ridică-te și mergi! Credința ta te-a mântuit». Potrivit lui Luca, Isus continuă această învățătură despre ce este credința. Credința nu este un dar pe care Dumnezeu îl dă unora, ci răspunsul oamenilor la darul iubirii pe care Dumnezeu îl oferă tuturor.

Cei care percep această iubire și răspund, aceasta se numește credință. Aici am văzut cum Isus însuși ne spune că toți cei zece au fost vindecați, dar numai unul s-a întors, a răspuns la această vindecare. Iar aceasta este credința. Prin urmare, credința nu este un dar pe care Dumnezeu îl dă unora, iar altora nu, ci răspunsul oamenilor la darul iubirii pe care Dumnezeu îl face. Și ce înseamnă credința? Credința înseamnă să știm să răspundem în mod pozitiv acelor evenimente pe care viața ne face să le întâlnim.

Pr. Alberto Maggi

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centro Studi Biblici