Nu mai suntem într-un regim de creștinătate

Discursul Sfântului Părinte Francisc adresat Curiei Romane pentru urări de Crăciun

Sala Clementină
Sâmbătă, 21 decembrie 2019

„Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit în noi” (In 1,14)

Iubiți frați şi surori,

Vă adresez tuturor un bun-venit cordial. Îi mulțumesc cardinalului Angelo Sodano pentru cuvintele pe care mi le-a adresat și, mai presus de toate, doresc să-i exprim recunoștința mea personală, precum și în numele membrilor Colegiului Cardinalilor, pentru slujirea prețioasă şi punctuală pe care el a desfășurat-o ca decan, timp de mulți ani, cu disponibilitate, dăruire, eficiență şi mare capacitate de organizare şi de coordonare. Cu acel mod de a acționa al „rassa nostrana”, cum ar spune Nino Costa [scriitor piemontez]. Mulțumesc din inimă, eminență! Acum le revine cardinalilor episcopi să aleagă un nou decan; sper să aleagă pe unul care să se ocupe în totalitate de această funcție atât de importantă. Mulțumesc.

Vouă, celor prezenți aici, colaboratorilor voștri, tuturor persoanelor care prestează serviciu în Curie, precum şi reprezentanților pontificali şi celor care le sunt alături, vă urez un Crăciun sfânt şi fericit. Şi la urări adaug recunoștința pentru dăruirea zilnică pe care o oferiți în slujba Bisericii. Multe mulțumiri!

Şi anul acesta Domnul ne oferă ocazia de a ne întâlni pentru acest gest de comuniune, care întărește fraternitatea noastră şi este înrădăcinată în contemplarea iubirii lui Dumnezeu revelată la Crăciun. De fapt, „nașterea lui Cristos – a scris un mistic din timpul nostru – este mărturia cea mai puternică şi elocventă a cât de mult l-a iubit Dumnezeu pe om. L-a iubit cu o iubire personală. Pentru aceasta a luat un trup omenesc cu care s-a unit şi l-a însușit pentru totdeauna. Nașterea lui Cristos este ea însăși o «alianță de iubire» stipulată pentru totdeauna între Dumnezeu şi om”[1]. Şi sfântul Clement din Alexandria scrie: „Pentru aceasta El [Cristos] a coborât, pentru aceasta a îmbrăcat omenitatea, pentru aceasta a pătimit voluntar ceea ce este al oamenilor, pentru ca, după ce s-a măsurat cu slăbiciunea noastră pe care El i-a iubit, să poată să ne măsoare în schimb pe noi cu puterea sa”[2].

Luând în considerare atâta bunăvoință şi atâta iubire, schimbul de urări de Crăciun este de asemenea o ocazie pentru a primi din nou porunca sa: „Așa cum eu v-am iubit, așa să vă iubiți unul pe altul. Prin aceasta vor recunoaște toți că sunteți discipolii mei: dacă aveți dragoste unii față de alții” (In 13,34-35). Aici, de fapt, Isus nu ne cere să-l iubim pe El ca răspuns la iubirea sa față de noi; ne cere, mai degrabă, să ne iubim unul pe altul cu însăși iubirea sa. Ne cere, cu alte cuvinte, să fim asemenea Lui, pentru că El s-a făcut asemenea nouă. Crăciunul, așadar – îndeamnă sfântul cardinal Newman –, „să ne găsească tot mai asemănători cu Acela care, în acest timp, a devenit prunc din iubire față de noi; ca fiecare nou Crăciun să ne găsească mai simpli, mai umili, mai sfinți, mai caritabili, mai resemnați, mai fericiți, mai plini de Dumnezeu”[3]. Şi adaugă: „Acesta este timpul nevinovăției, al curăției, al dulceții, al bucuriei, al păcii”[4].

Numele lui Newman ne amintește şi de o bine cunoscută afirmație a sa, aproape un aforism, care se poate găsi în opera sa Dezvoltarea doctrinei creștine, care istoric şi spiritual se situează la răscrucea intrării sale în Biserica catolică. Spune așa: „Aici pe pământ a trăi înseamnă a ne schimba, iar perfecțiunea este rezultatul multor transformări”[5]. Desigur că nu este vorba de a căuta schimbarea pentru schimbare, sau de a urma modele, ci de a avea convingerea că dezvoltarea şi creșterea sunt caracteristica vieții pământești şi umane, în timp ce, în perspectiva credinciosului, în centrul a toate este stabilitatea lui Dumnezeu[6].

Pentru Newman schimbarea era convertire, adică o transformare interioară[7]. În realitate, viața creștină este un drum, un pelerinaj. Istoria biblică este în întregime un drum, marcat de plecări şi reporniri; ca pentru Abraham; ca pentru cei care, acum două mii de ani în Galileea, au pornit la drum pentru a-l urma pe Isus: „După ce au dus bărcile la mal, părăsind toate, l-au urmat pe Isus” (Lc 5,11). De atunci, istoria poporului lui Dumnezeu – istoria Bisericii – este marcată mereu de porniri, mutări, schimbări. Desigur, drumul nu este pur geografic, ci înainte de toate simbolic: este o invitație de a descoperi mișcarea inimii care, în mod paradoxal, are nevoie să pornească pentru a putea rămâne, să se schimbe pentru a putea fi fidelă[8].

Toate acestea au o valență deosebită în timpul nostru, pentru că ceea ce trăim nu este pur şi simplu o epocă de schimbări, ci este o schimbare epocală. Așadar, suntem într-unul din acele momente în care schimbările nu mai sunt liniare, ci epocale; constituie alegeri care transformă rapid modul de a trăi, de a se relaționa, de a comunica şi de a elabora gândirea, de a se raporta între generațiile umane şi de a înțelege şi de a trăi credința şi știința. Se întâmplă adesea să trăim schimbarea limitându-ne să îmbrăcăm o haină nouă şi să rămânem după aceea în realitate așa cum eram înainte. Amintesc expresia enigmatică, ce se citește într-un vestit roman italian: „Dacă vrem ca totul să rămână așa cum este, trebuie ca totul să se schimbe” (În Ghepardul de Giuseppe Tommasi de Lampedusa).

Atitudinea sănătoasă este mai degrabă aceea de a ne lăsa interogați de provocările timpului prezent şi de a le percepe cu virtuțile discernământului, parresiei şi hipomonei. Schimbarea, în acest caz, ar asuma cu totul alt aspect: din element de garnitură, de context sau de pretext, din peisaj extern… ar deveni tot mai uman, şi chiar mai creștin. Ar fi mereu o schimbare externă, dar făcută pornind de la însuși centrul omului, adică o convertire antropologică[9].

Noi trebuie să demarăm procese şi nu să ocupăm spatii: „Dumnezeu se manifestă într-o revelație istorică, în timp. Timpul inițiază procesele, spațiul le cristalizează. Dumnezeu se află în timp, în procesele în desfășurare. Nu trebuie privilegiate spațiile de putere față de timpurile, chiar lungi, ale proceselor. Noi trebuie mai mult să demarăm procese decât să ocupăm spatii. Dumnezeu se manifestă în timp şi este prezent în procesele istoriei. Acest lucru face să fie privilegiate acțiunile care generează dinamici noi. Şi cere răbdare, așteptare”[10]. De aceasta suntem solicitați să citim semnele timpurilor cu ochii credinței, pentru ca direcția acestei schimbări „să trezească întrebări noi şi vechi cu care este corect şi necesar să ne confruntăm”[11].

Tratând astăzi tema schimbării care se întemeiază îndeosebi pe fidelitatea față de depositum fidei şi față de Tradiție, doresc să mă întorc asupra realizării reformei Curiei Romane, reafirmând că această reformă n-a avut niciodată pretenția de a face ca şi cum înainte n-ar fi existat nimic; dimpotrivă, s-a intenționat să se valorizeze ceea ce s-a făcut bun în istoria complexă a Curiei. Este necesar să se valorizeze istoria ei pentru a construi un viitor care să aibă baze solide, care să aibă rădăcini şi de aceea să poată fi rodnic. A face apel la amintire nu înseamnă a ne ancora în autoconservare, ci a aminti viața şi vitalitatea unui parcurs aflat în dezvoltare continuă. Amintirea nu este statică, este dinamică. Implică prin natura sa mișcare. Şi tradiția nu este statică, este dinamică, așa cum spunea acel mare om [G. Mahler]: tradiția este garanția viitorului şi nu păstrarea cenușii.

Iubiți frați şi surori,

În întâlnirile noastre precedente de Crăciun, v-am vorbit despre criteriile care au inspirat această lucrare de reformă. Am motivat şi câteva lucruri care au fost deja realizate, fie definitiv fie ad experimentum[12]. În 2017 am evidențiat câteva noutăți ale organizării curiale, cum ar fi, de exemplu, Secțiunea a Treia a Secretariatului de Stat, care merge foarte bine; sau relațiile dintre Curia Romană şi Bisericile particulare, amintind şi vechea practică a vizitelor ad limina apostolorum; sau structura unor Dicastere, îndeosebi acela pentru Bisericile orientale şi altele pentru dialogul ecumenic şi pentru cel interreligios, îndeosebi cu ebraismul.

În întâlnirea de astăzi aș vrea să mă opresc asupra altor câteva Dicastere pornind de la inima reformei, adică de la prima şi cea mai importantă misiune a Bisericii: evanghelizarea. Sfântul Paul al VI-lea a afirmat: „A evangheliza este harul şi vocația proprie a Bisericii, identitatea sa cea mai profundă. Ea există pentru a evangheliza”[13]. Evangelii nuntiandi, care continuă şi astăzi să fie documentul pastoral cel mai important de după Conciliu şi actual. În realitate, obiectivul reformei actuale este ca toate „cutumele, stilurile, orarele, limbajul şi orice structură eclezială să devină un canal adecvat pentru evanghelizarea lumii actuale, mai mult decât pentru autoapărare. Reforma structurilor, pe care o cere convertirea pastorală, se poate înțelege numai în acest sens: a face în așa fel încât ele să devină toate mai misionare” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 27). Şi atunci, tocmai inspirați de acest magisteriu al Succesorilor lui Petru de la Conciliul al II-lea din Vatican până astăzi, s-a hotărât propunerea titlului de Praedicate evangelium pentru noua constituție apostolică instruenda privind reforma Curiei Romane. Adică atitudinea misionară.

Iată pentru ce gândul meu se îndreaptă astăzi spre câteva dintre Dicasterele Curiei Romane care au o referință explicită cu toate acestea deja în denumirile lor: Congregația pentru Doctrina Credinței [Dicasterul pentru Doctrina Credinței cunoscut de la înființare până în 1908 cu numele de Sfânta Inchiziție, mai târziu ca Sfântul Oficiu și în cele din urmă drept Congregația pentru Doctrina Credinței, a fost redenumit de papa Francisc cu actualul nume și este unul din cele 16 dicastere ale Curiei Romane], Congregația pentru Evanghelizarea Popoarelor; dar mă gândesc şi la Dicasterul pentru Comunicare şi la Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale.

Când aceste prime două Congregații citate au fost instituite, era într-o epocă în care era mai simplu să se distingă între doi versanți destul de definiți: o lume creștină pe de o parte şi o lume încă de evanghelizat pe de altă parte. Acum această situație nu mai există. Populațiile care încă n-au primit vestirea Evangheliei nu trăiesc deloc numai în continentele non-occidentale, ci locuiesc peste tot, în special în concentrările urbane enorme care cer ele însele o pastorație specifică. În marile orașe avem nevoie de alte „hărți”, de alte paradigme, care să ne ajute să repoziționăm modurile noastre de a gândi şi atitudinile noastre: frați şi surori, nu suntem în creștinătate, nu mai suntem! Astăzi nu mai suntem unicii care produc cultură, nici primii, nici cei mai ascultați[14]. De aceea avem nevoie de o schimbare de mentalitate pastorală, care nu înseamnă a trece la o pastorație relativistă. Nu mai suntem într-un regim de creștinătate deoarece credința – în special în Europa, dar şi în mare parte din Occident – nu mai constituie un fundament clar al trăirii comune, ba chiar adesea este chiar negată, luată în râs, marginalizată şi ridiculizată. Acest lucru a fost subliniat de Benedict al XVI-lea când, convocând Anul Credinței (2012), a scris: „În timp ce în trecut era posibil să se recunoască un țesut cultural unitar, pe larg îmbrățișat în referința sa la conținuturile credinței şi la valorile inspirate de ea, astăzi nu mai pare să fie așa în mari sectoare ale societății, din cauza unei profunde crize de credință care a atins multe persoane”[15]. Şi pentru aceasta a fost instituit în 2010 Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări, pentru „a promova o evanghelizare reînnoită în țările în care deja a răsunat prima vestire a credinței şi sunt prezente Biserici cu întemeiere antică, dar care trăiesc o progresivă secularizare a societății şi un soi de «eclipsă a simțului de Dumnezeu», care constituie o provocare de a găsi mijloace adecvate pentru a repropune adevărul peren al Evangheliei lui Cristos”[16]. Uneori am vorbit despre asta cu unii dintre voi… Mă gândesc la cinci țări care au umplut lumea de misionari – v-am spus care sunt – şi astăzi nu au resurse vocaționale pentru a merge înainte. Şi aceasta este lumea actuală.

Percepția că schimbarea de epocă pune întrebări serioase cu privire la identitatea credinței noastre n-a ajuns, ca să spunem adevărul, pe neașteptate[17]. În acest cadru se va însera şi expresia „nouă evanghelizare” adoptată de sfântul Ioan Paul al II-lea, care în enciclica Redemptoris missio a scris: „Astăzi Biserica trebuie să înfrunte alte provocări, proiectându-se spre noi frontiere atât în prima misiune ad gentes, cât și în noua evanghelizare a popoarelor care au primit deja vestirea lui Cristos” (nr. 30). Este nevoie de o nouă evanghelizare, sau reevanghelizare (cf. nr. 33).

Toate acestea comportă în mod necesar schimbări şi atenții modificate chiar şi în Dicasterele indicate mai sus, precum şi în întreaga Curie[18].

Câteva considerații aș vrea să le rezerv şi Dicasterului pentru Comunicație, recent instituit. Suntem în perspectiva schimbării de epocă, deoarece „grupuri largi ale omenirii sunt cufundate în ea în manieră obișnuită şi continuă. Nu mai este vorba numai de «a folosi» instrumente de comunicare, ci de a trăi într-o cultură mult digitalizată care are impacturi foarte profunde asupra noțiunii de timp şi de spațiu, asupra percepției de sine, a altora şi a lumii, asupra modului de a comunica, de a învăța, de a se informa, de a intra în relație cu alții. O abordare a realității care tinde să privilegieze imaginea față de ascultare şi față de lectură influențează modul de a învăța şi dezvoltarea simțului critic” (Exortația apostolică post-sinodală Christus vivit, 86).

Așadar Dicasterului pentru Comunicare i-a fost încredințată misiunea de a îngloba într-o nouă instituție cele nouă realități care, anterior, se ocupau, în diferite modalități şi cu diferite îndatoriri, de comunicație: Consiliul Pontifical pentru Comunicații Sociale, Sala de Presă a Sfântului Scaun, Tipografia Vaticană, Libreria Editrice Vaticana, L’Osservatore Romano, Radio Vatican, Centrul de Televiziune Vatican, Serviciul de Internet Vatican, Serviciul Fotografic. Totuși această înglobare, în linie cu ceea ce am zis, nu-şi propunea o simplă regrupare „coordonatoare”, ci să armonizeze diferitele componente în vederea producerii unei mai bune oferte de servicii precum şi de a ține o linie editorială coerentă.

Noua cultură, marcată de factori de convergență şi multimedialitate, are nevoie de un răspuns adecvat din partea Scaunului Apostolic în domeniul comunicației. Astăzi, față de serviciile diversificate, prevalează forma multimedială, şi asta marchează şi modul de a le concepe, de a le gândi şi de a le realiza. Toate acestea implică, împreună cu schimbarea culturală, o convertire instituțională şi personală pentru a trece de la o muncă pe compartimente statice – care în cele mai bune cazuri avea o oarecare coordonare – la o muncă conectată intrinsec, în sinergie.

Iubiți frați şi surori,

Multe din lucrurile spuse până aici sunt valabile, în linie de principiu, şi pentru Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale. Şi el a fost instituit recent cu scopul de a răspunde la schimbările intervenite la nivel global, realizând confluența a patru precedente Consilii Pontificale: Dreptate şi Pace, Cor Unum, Pastorația Migranților şi Lucrătorii Sanitari. Coerența misiunilor încredințate acestui Dicaster este amintită sintetic la începutul scrisorii apostolice motu proprio Humanam progressionem care l-a instituit: „În toată ființa sa şi acțiunea sa, Biserica este chemată să promoveze dezvoltarea integrală a omului în lumina Evangheliei. Această dezvoltare se realizează prin grija față de bunurile incomensurabile ale dreptății, păcii şi salvgardării creației”. Se realizează în slujirea față de cei mai slabi şi marginalizați, îndeosebi migranţii forțați, care reprezintă în acest moment un strigăt în deșertul umanității noastre. Așadar Biserica este chemată să le amintească tuturor că nu este vorba numai de probleme sociale sau migratorii ci de persoane umane, de frați şi surori care sunt astăzi simbolul tuturor rebutaților din societatea globalizată. Este chemată să dea mărturie că pentru Dumnezeu nimeni nu este „străin” sau „exclus”. Este chemată să trezească conștiințele ațipite în indiferență în fața realității Mării Mediterane devenite pentru mulți, prea mulți, un cimitir.

Aș vrea să amintesc importanța caracterului de integralitate a dezvoltării. Sfântul Paul al VI-lea a afirmat că „dezvoltarea nu se reduce la simpla creștere economică. Pentru a fi dezvoltare autentică, trebuie să fie integrală, ceea ce înseamnă îndreptată spre promovarea fiecărui om şi a omului întreg” (Enciclica Populorum progressio, 14). Cu alte cuvinte, înrădăcinată în tradiția sa de credință şi făcând referință, în ultimele decenii, la magisteriul Conciliului al II-lea din Vatican, Biserica a afirmat mereu măreția vocației tuturor ființelor umane, pe care Dumnezeu le-a creat după chipul şi asemănarea sa ca să formeze o singură familie; şi în același timp a încercat să îmbrățișeze umanul în toate dimensiunile sale.

Tocmai această exigență de integralitate ne-o repropune nouă astăzi umanitatea care ne unește ca fii ai unicului Tată. „În toată ființa sa şi acțiunea sa, Biserica este chemată să promoveze dezvoltarea integrală a omului în lumina Evangheliei” (Scrisoarea apostolică motu proprio Humanam progressionem). Evanghelia duce mereu Biserica la logica întrupării, la Cristos care a asumat istoria noastră, istoria fiecăruia dintre noi. Asta ne amintește Crăciunul. Așadar, umanitatea este cifra distinctivă cu care trebuie citită reforma. Umanitatea cheamă, interpelează şi provoacă, adică ne cheamă să ieșim afară şi să nu ne temem de schimbare.

Să nu uităm că Pruncul așezat în iesle are fața fraților noștri şi a surorilor noastre mai nevoiași, a săracilor care „sunt privilegiații acestui mister şi, adesea, cei care reușesc mai mult să recunoască prezența lui Dumnezeu în mijlocul nostru” (Scrisoarea apostolică Admirabile signum, 1 decembrie 2019, 6).

Iubiți frați şi surori,

Este vorba așadar de mari provocări şi de echilibre necesare, de multe ori nu așa de ușor de realizat, din cauza simplului fapt că, în tensiunea dintre un trecut glorios şi un viitor creativ şi în mișcare, se află prezentul în care sunt persoane care în mod necesar au nevoie de timp pentru a se maturiza; există circumstanțe istorice de gestionat în cotidianitate, pentru că în timpul reformei lumea şi evenimentele nu se opresc; există probleme juridice şi instituționale care trebuie rezolvate treptat, fără formule magice sau scurtături.

În sfârșit, există dimensiunea timpului şi există eroarea umană, cu care nu este posibil şi nici corect să nu ne confruntăm pentru că fac parte din istoria fiecăruia. A nu ține cont de ele înseamnă a realiza lucrurile făcând abstracție de istoria oamenilor. Legată cu acest proces istoric dificil, există mereu ispita de a ne concentra asupra trecutului (chiar folosind formulări noi), pentru că este mai asigurator, cunoscut şi, desigur, mai puțin conflictual. Însă şi asta face parte din procesul şi din riscul de a demara schimbări semnificative[19].

Aici trebuie avertizat cu privire la ispita de a asuma atitudinea rigidității. Rigiditatea se naște din frica de schimbare şi ajunge să presare cu țăruși şi cu obstacole terenul binelui comun, făcându-l să devină un câmp minat de incomunicabilitate şi de ură. Să ne amintim mereu că în spatele fiecărei rigidități zace vreun dezechilibru. Rigiditatea şi dezechilibrul se alimentează reciproc într-un cerc vicios. Şi astăzi această ispită a rigidității a devenit atât de actuală.

Iubiți frați şi surori,

Curia Romană nu este un corp dezlipit de realitate – chiar dacă riscul este mereu prezent –, ci trebuie concepută şi trăită în prezentul drumului parcurs de bărbați şi de femei, în logica schimbării de epocă. Curia Romană nu este un palat sau un dulap plin de haine de îmbrăcat pentru a justifica o schimbare. Curia Romană este un corp viu şi este cu atât mai mult corp viu cu cât trăiește mai mult integralitatea Evangheliei.

Cardinalul Martini, în ultimul interviu la puține zile înainte de a muri, a spus cuvinte care trebuie să ne facă să ne întrebăm: „Biserica a rămas în urmă cu două sute de ani. Cum de nu se cutremură? Ne este frică? Frică în loc de curaj? Oricum credința este fundamentul Bisericii. Credința, încrederea, curajul. […] Numai iubirea învinge oboseala”[20].

Crăciunul este sărbătoarea iubirii lui Dumnezeu față de noi. Iubirea divină care inspiră, conduce şi corectează schimbarea şi înfrânge frica umană de a părăsi ceea ce este „sigur” pentru a ne relansa în „mister”.

Crăciun fericit tuturor!

Ca pregătire pentru Crăciun, am ascultat predicile despre Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Să ne adresăm ei înainte de binecuvântare.

[Bucură-te Marie şi binecuvântarea]

Acum aș vrea să vă dau o amintire, un gând: două cărți. Prima este „documentul”, să-i spunem așa, pe care am voit să-l fac pentru luna misionară extraordinară [octombrie 2019], şi l-am făcut în formă de interviu, Fără El nu putem face nimic. M-a inspirat o frază, nu știu a cui, care spunea că atunci când misionarul ajunge într-un loc, deja este acolo Duhul Sfânt care-l așteaptă. Aceasta este inspirația acestui document. Şi a doua este o reculegere dată preoților cu puțin timp în urmă de părintele Luigi Maria Epicoco, o reculegere pentru preoți, Cineva la care să privim. Le dau din inimă ca să folosească întregii comunități. Mulțumesc!

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Sursa: ercis.ro și vatican.va

[1] Matta El Meskin, L’umanità di Dio, Qiqajon-Bose, Magnano 2015, 170-171.

[2] Quis dives salvertur, 37, 1-6.

[3] Predică „Întruparea, Mister de har”: Parochial and Plain Sermons V, 7.

[4] Ibid. V, 97-98.

[5] Meditazioni e preghiere, a cura di G. Velocci, Milano 2002, 75.

[6] Într-o rugăciunea a sa Newman afirma: „Nu există nimic stabil, în afară de tine, o, Dumnezeul meu. Tu ești centrul şi viața tuturor celor care se schimbă, care se încred în tine ca Tată al lor, care privesc la tine şi care sunt bucuroși să se pună în mâinile tale. Eu știu, Dumnezeul meu, că trebuie să mă schimb dacă vreau să văd fața ta” (ibid., 112).

[7] Newman așa o descrie: „În momentul convertirii n-am avut conștiința unei schimbări oarecare, intelectuale sau morale, care să aibă loc în spiritul meu… mi se părea că mă întorc în port după o navigație furtunoasă; şi în această privință fericirea mea a continuat neîntrerupt până astăzi” (Apologia pro vita sua, a cura di A. Bosi, Torino 1988, 360; cf. J. Honoré, Gli aforismi di Newman, LEV, Città del Vaticano 2010, 167).

[8] Cf. J. M. Bergoglio, Mesaj de Postul Mare adresat preoților şi consacraților, 21 februarie 2007, în: Nei tuoi occhi è la mia parola, Milano, 2016, 501.

[9] Cf. Constituția apostolică Veritatis gaudium (27 decembrie 2017), 3: „Este vorba, în definitiv, de a schimba modelul de dezvoltare globală şi de a redefini progresul: problema este că nu dispunem încă de cultura necesară pentru a înfrunta această criză şi este nevoie de a reconstrui leadershipul care să indice drumuri”.

[10] Interviu dat părintelui Antonio Spadaro: La Civiltà Cattolica,19 septembrie 2013, 468.

[11] Scrisoare către poporul lui Dumnezeu care este pe drum în Germania, 29 iunie 2019.

[12] Cf. Discurs adresat Curiei, 22 decembrie 2016.

[13] Exortația apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 14. Sfântul Ioan Paul al II-lea a scris că evanghelizarea misionară „constituie prima slujire pe care Biserica poate s-o aducă fiecărui om şi întregii omeniri în lumea de astăzi, care cunoaște cuceriri minunate, dar pare că a pierdut simțul realităților din urmă şi al existenței înseși” (Enciclica Redemptoris missio, 7 decembrie 1990, 2).

[14] Cf. Discurs adresat participanților la Congresul International al Pastorației din Marile Orașe, 27 noiembrie 2014.

[15] Scrisoarea apostolică motu proprio Porta fidei, 2.

[16] Benedict al XVI-lea, Omilie, 28 iunie 2010; cf. Scrisoarea apostolică motu proprio Ubicumque et semper, 17 octombrie 2010.

[17] Schimbarea de epocă a fost simțită şi în Franța de cardinalul Suhard (să ne gândim la scrisoarea sa pastorală Essor ou déclin de l’Église, 1947) precum şi de arhiepiscopul de Milano de atunci, G. B. Montini. Şi el se întreba dacă Italia mai era o țară catolică (cf. Conferință la a VIII-a Săptămână națională de actualizare pastorală, 22 septembrie 1958, în Discorsi e Scritti milanesi 1954-1963, vol. II, Brescia-Roma 1997, 2328).

[18] Sfântul Paul al VI-lea, în urmă cu circa cincizeci de ani, prezentându-le credincioșilor noul Liturghier Roman, a amintit de ecuația dintre legea rugăciunii (lex orandi) şi legea credinței (lex credendi) şi a descris Liturghierul ca „demonstrație de fidelitate şi vitalitate”. Concluzionând reflecția sa a afirmat: „Așadar nu spunem «nouă Liturghie», ci mai degrabă «nouă epocă» a vieții Bisericii” (Audiența generală din 19 noiembrie 1969). Este ceea ce, în mod analog, s-ar putea spune şi în cazul nostru: nu este o nouă Curie Romană, ci mai degrabă o nouă epocă.

[19] Evangelii gaudium enunță regula de „a privilegia acțiunile care generează noi dinamisme în societate şi implică alte persoane şi grupuri care le vor duce înainte, până când aduc rod în evenimente istorice importante. Fără anxietate, însă cu convingeri clare şi tenace” (nr. 223).

[20] Interviu acordat lui Georg Sporschill, S.J., şi Federicăi Radice Fossati Confalonieri: „Corriere della Sera”, 1 septembrie 2012.