Niciun model german

În Italia, toate Sinoadele se întorc la cuibul lor (și lucrurile nu se schimbă prea mult chiar dacă sunt Drumuri sinodale)

În Germania, episcopii abordează probleme precum cea a preoților căsătoriți, preoția femeilor, procesul de democratizare eclezială, morala sexuală și homosexuală. Dar aici, la noi, unde Biserica rămâne întotdeauna ierarhică, învățătoare și clericală, nimic. Pentru că sunt teme «foarte particulare» (cardinalul Bassetti dixit).

Francesco Lepore

Mari proclamații, începând de la «noi-ul eclezial» până la procesul de jos, așa cum recomanda Papa Francisc însuși. Dar, în realitate, Sinodul Bisericii din Italia sau, dacă vrem să respectăm dispozițiile Declarației „Dominus Iesus”, al Bisericii lui Dumnezeu care este în Italia, se anunță a fi departe de acest deziderat. Este ca o realitate preambalată și coborâtă de sus, ale cărei dovezi fără echivoc sunt cuvintele rostite de cardinalul Gualtiero Bassetti, președintele Conferinței Episcopale Italiene (CEI), în timpul conferinței de presă de la sfârșitul celei de-a 74-a Adunări generale a CEI (27 mai).

De fapt, nu se va vorbi despre preoți căsătoriți, despre preoția pentru femei, despre morala sexuală și, în special, despre cea homosexuală, despre procesul de democratizare a Bisericii. Toate acestea sunt temele aflate în centrul Sinodului Bienal sau al Drumului Sinodal din Germania. Dar care, potrivit prelatului, sunt subiecte «foarte particulare» și nu figurează printre «cele fundamentale care afectează Biserica și umanitatea în acest moment». Pentru Bassetti, de fapt, «problemele de bază ale credincioșilor noștri sunt cu totul altele: sunt singurătatea, sunt educația copiilor care nu mai știu de unde să înceapă, deci Biserica trebuie să fie o mamă care educă, sunt problemele celor care nu se descurcă până la sfârșitul lunii pentru că nu au un loc de muncă, sunt problemele unei imaturități afective care determină familiile să se dezintegreze. Noi vom lua în discuție toate aceste probleme».

Ceea ce ne lasă îngroziți este însă motivația dată de eminentisimul cardinal, care a spus: «Cel al nostru nu este un Sinod, ci un Drum Sinodal», pentru că altfel «ar trebui să fie convocat de Papa». Acum, având în vedere că cei doi termeni sunt sinonimi[1], și denumirea exactă a celui german este Drum Sinodal, pontifului îi revine să convoace adunările sinodale ale Bisericii universale, nu ale celor locale. Pentru cazul amintit, ar putea cel mult să facă acest lucru ca episcop al Romei și primat al Italiei.

Or Sinodul sau Drumul Sinodal din Italian a fost inițiat de episcopii adunați în recenta Adunare generală a CEI, la fel cum cel german a fost convocat de Conferința episcopală respectivă. Nu fără o diferență siderală, care spune multe despre impostarea celui italian: proiectul itinerarului sinodal german a fost pus sinergic în mișcare de Conferința Episcopală Germană (DBK) și de Zentralkomitees der deutschen Katholiken (ZDK), care este organismul reprezentativ oficial al laicilor din cadrul Bisericii Catolice din Germania. Structură pe care, este aproape pleonastic să subliniem acest lucru, nu o putem decât visa în Italia, unde Biserica rămâne mereu cea ierarhică, învățătoare, clericală. Prin urmare, potrivit cuvintelor lui Bassetti, «o mamă care te ține de mână» și pe care credincioșii «trebuie să o simtă» ca atare la egalitate cu Sinodul, pardon, Drumul Sinodal, care «vrea să fie o mângâiere maternă a Bisericii dată persoanelor care în acest moment se află în dificultate extremă».

Cât despre o «Biserică care este adesea mai mult o mamă vitregă decât o mamă», așa cum a spus în cadrul Conciliului al II-lea din Vatican un prelat cu siguranță deloc progresist precum Raffaele Calabria, și care, din acest motiv, ar trebui să-și pună întrebări cu privirea la ea însăși și la reînnoirea pe care trebuie să o pună în aplicare, așa cum face Biserica Catolică din Germania, nici măcar umbră. Dovedește din nou, într-adevăr, că și aniversările ecumenice de care se face atâta paradă, cum ar fi recenta aniversare a 500 de ani de la excomunicarea lui Luter (3 ianuarie 1521), nu depășesc simplele ocazii celebrative, netransmițând nimic sau foarte puțin: o meditație sapiențială, de pildă, asupra celebrei și asociatei recunoașteri a vinovăției din partea lui Adrian al VI-lea (3 ianuarie 1523) privind «boala transplantată de la cap la membre, de la Papi la prelați» și asupra «reînsănătoșirii» care trebuie să înceapă de sus ar fi avut probabil alte consecințe importante asupra Drumului sinodal italian.

Pentru Paola Lazzarini, președinta Asociației Donne per la Chiesa, «episcopii italieni sunt foarte pregătiți să înfrunte problemele sociale legate de muncă, educație, singurătate, dar sunt impenetrabili atunci când vine vorba de a stabili ca temă însăși viața Bisericii: sistemul său de guvernare, discriminarea împotriva femeilor, celibatul ecleziastic. În același timp, este subestimat Sinodul din Germania, care se ocupă în schimb de aceste lucruri, și sunt subestimați și laicii italieni, considerați incapabili să pună întrebări dificile. Refuzul de a vorbi despre excluderea femeilor nu numai din ministerele hirotonite, ci și de la conducere este o mișcare care descalifică adunarea noastră a episcopilor, într-un timp în care femeile exprimă cu forță creativă și vitală că răbdarea lor a ajuns la capăt».

Potrivit sociologei și feministei, «există apoi și o problemă care nici măcar nu poate fi menționată: scandalul abuzurilor asupra minorilor și femeilor din partea clerului italian. Se pare că totul s-a terminat, cu unele comisii și cuvinte jenante de scuze. Nu este așa: acest Sinod trebuie să asculte victimele, familiile lor și, de asemenea, toate mamele și tații care astăzi se tem să-și trimită copiii în parohie. Nu vor să audă aceste lucruri? Este un semn clar că au într-adevăr nevoie să le audă!». Iată de ce, încheie Lazzarini, «dacă acest Sinod nu va permite cu adevărat poporului lui Dumnezeu din Italia să se exprime asupra a ceea ce îl preocupă, va fi o pierdere de timp și, de asemenea – trebuie s-o spunem –, de bani, într-un moment dramatic pentru multe familii. În calitate de laică, de femeie angajată, spun că, dacă vor să ne asculte, să o facă în mod serios și până la capăt. Altfel să nu ne facă să ne pierdem timpul».

Toate acestea sunt chestiuni care, împreună cu cele despre viziunea sexualității, prezența persoanelor Lgbt+, gestionarea bunurilor bisericești, prezența comunităților de imigranți, relația cu politica, laicitatea statului și angajamentul pentru pace, dreptatea și integritatea creației – pentru a numi câteva –, au fost aduse în atenția celor 213 episcopi adunați în a 74-a Adunare generală a CEI printr-o scrisoare semnată de Donne per la Chiesa și de alte 14 organizații: printre acestea Adista, Cammini di speranza, Coordinamento teologhe italiane, Pax Christi. În acest sens, este indicativ să subliniem că au fost foarte puțini prelații care au răspuns, cum ar fi, spre exemplu, cardinalul Matteo Maria Zuppi, arhiepiscop de Bologna, Arrigo Miglio, arhiepiscop de Cagliari, și Domenico Pompili, episcop de Rieti. Mesajul teologului și episcopului din Assisi, Domenico Sorrentino, are o importanță deosebită pentru lungime și conținut.

Este inutil, cu tot respectul față de cardinalul Bassetti, să fii convins că «dacă cineva nu are curaj, s-ar putea să-i vină dacă este mișcat de o dorință mai mare decât propriile temeri. Ceea ce este important este să avem visuri și dorințe mai mari decât fricile». Pentru că, până la urmă, iar faptele o dovedesc, are întotdeauna dreptate bunul don Abbondio, citat, de asemenea, de cardinalul însuși în prezența Papei: «Curajul, dacă cineva nu-l are, nicidecum nu și-l poate da».

Francesco Lepore, 31 mai 2021

Sursa: LINKIESTA

Cercetător și autor de eseuri despre istoria mariologiei și a spiritualității creștine în epoca medievală și modernă, Francesco Lepore a fost latinist la Secretariatul de Stat al Vaticanului și apoi minutant la Biblioteca Apostolică a Vaticanului. Jurnalist profesionist, este redactor-șef al Gaynews.it din 2017 și îngrijește pe Huffington Post un blog în limba latină dedicat drepturilor Lgbti. Printre numeroasele publicații, trebuie menționată ediția critică a textului masonic din secolul al XVIII-lea Il Purgatorio Ragionato (în Miscellanea Bibliothecae Apostolicae Vaticanae XX, 2014) și Seraphica Charitas (LEV 2016).

[1] Termenul „sinod” sau „sinodalitate” este o combinație de două cuvinte grecești syn, cu, împreună și odòs, drum, mers, umblet și înseamnă o călătorie făcută împreună (n. tr.).